Imi este destul de greu sa scriu pentru blog. In general scriu foarte usor, dar pe blog ma …  blochez. Cuvintele nu se astern usor, ci se poticnesc ca niste batrane satule de viata. Stiu, comparatia e aiurea, dar le lipseste vioiciunea. Parca sunt pe o scena si-mi este rusine de spectatorii care asteapta sa spun ceva. Voi sunteti spectatorii mei, desi e clar ca acum nu am nici unul prin preajma. Deocamdata nici nu-mi doresc, altfel postam cate un articol chinuit pe facebook si asteptam…

In acest moment prefer doar sa-mi fac mana, cum se spune, sa-mi iau zborul si sa scriu fara jena tot ce simt.Dar e atat de dificil, Doamne!  Doar trei oameni stiu de existenta acestui blog: prietena mea din copilarie, sotul meu si un var, adica omul care m-a ajutat sa-l fac. Niciunul nu cred ca are timp sa citeasca, asa ca nu am „spectatori”. Imi caut cuvintele cu lumanarea si ma chinui sa le aranjez frumos intr-o fraza cat de cat coerenta. E ca si cum  scriu pentru prima oara. Nici cand lucram la un ziar cu profil agricol nu ma simteam atat de „greoaie”, desi eram paralela cu domeniul. Atunci am cautat un loc pentru mine, un loc care sa-mi faca placere si sa-mi aduca satisfactie. Asa a aparut o pagina doar a mea, ultima pagina, in care artistii se destainuiau si recunosteau legaturile lor cu satul romanesc. Nu stiu ce redactor de radio a spus ca-i tranform pe artisti in tarani, dar eu doar ii faceam sa povesteasca franturi din copilaria lor petrecuta pe ulitele vreunui sat minunat. Asa trebuie sa fac si acum. Sa-mi gasesc drumul si sa povestesc.

Reclame