Astazi am fost turisti in orasul nostru, asta pentru ca sambata este o zi in care putem sa colindam Bucurestiul, sa vizitam strazile, sa vedem pe unde a mai aparut cate ceva, pe unde au mai disparut altele, ce restaurante s-au deschis sau inchis, apoi sa simtim orasul care e aproape gol, adica pe gustul nostru.

Acum poti sa respiri, sa mergi agale, la pas, sa nu te grabesti si sa observi tot ce-i in jurul tau. In timpul saptamanii n-avem cum s-o facem, asa ca acum profitam cat putem. Avem atatea locuri de vazut si vizitat, vrem sa facem asa de multe, incat intr-o prima faza eu.. m-am blocat. Vreau de ceva vreme, adica de cand s-a deschis locul cu pricina, sa merg sa beau o cafea la Mara Mura. „Ce-i Mara Mura?”, m-a intrebat micuta mea. „E o tara straina, banuiesc”, a continuat ea. I-am explicat ca e un loc mic si frumos ca o casa de papusi, in care poti sa mananci multe dulciuri, dar nu e casa din turta dulce a vrajitoarei, ci o cofetarie frumoasa facuta parca pentru fetite. Locul il vazusem doar pe Facebook si planuiam de ceva vreme o mica excursie intr-acolo :), ca tare-i greu sa gasesti o parcare prin centru si un loc in programul supra-incarcat pe care-l avem. Dar azi le-am spus clar alor mei ca vreau sa calatoresc spre Mara Mura, doar mi-a spus micuta mea ca-i o tara straina :). Zis si facut. Ne-am imbarcam in masina c-un singur gand: Mara Mura. Am ajuns destul de repede, strazile fiind mai mult goale, am gasit parcare, slava Domnului, apoi hai la pas prin orasul pe care nu-l mai vazusem de mult. Micuta noastra „gusta” cu placere frumusetea orasului vechi, cladirile din jur, Muzeul de Arta, Biblioteca, Ateneul, totul parea nou pentru ca era privit de aproape. Spre rusinea mea tin sa va spun ca n-am prea reusit sa ma plimb cu copiii prin Bucuresti. Am preferat parcurile si locurile in care aveam diverse treburi de rezolvat, cateva muzee si biblioteci, dar sa cutreier orasul cu ele, n-am facut-o. Ba erau prea mici, ba erau obosite, ba n-aveau chef ele, ba eu.. ba mai aveam cate ceva de facut pe acasa sau eram plecati. Si-mi era un dor de Bucurestiul pe care sa-l vad si sa-l simt, mama-mamaaa. Parca si uitasem de Mara Mura. Ateneul ne fascina. Eu si cativa spanioli am inceput sa facem fotografii, micuta mea intrand in cadrele tuturor ca un elf neastamparat. Unde mai puneti ca am gasit si un om de zapada drept in fata Ateneului. Minunat! Era asa de frumos tot! Aveam impresia ca sunt in excursie cu familia, sa nu radeti! Dar nu vi s-a intamplat si voua sa vedeti orasul doar din masina sau autobuz, in cel mai bun caz, ca daca luam metroul, nimic nu mai vedem, decat casa si locul de munca sau scoala. Dupa o sesiune de fotografie si cascat gura cat cuprinde, ne-am amintit de Mara Mura, mai mult pentru ca inghetasem, desi vremea era chiar frumoasa si mult mai calda decat ieri. La cinci grade pot spune ca era super bine, dar si mai bine am sta cu o cafea in fata si o felie de tort din ciocolata. 

img_5177

In spate la Ateneu am vazut-o: mica, atragatoare, calda si.. colorata. I-am pasit pragul cu emotie. Era mai mica decat ne asteptam si tot in jur era minunat: cele cateva mese cu scaune mici, de domnite, decoratiuni de poveste pentru printese si printi rasfatati de parinti, apoi vitrinele cu torturi si prajituri care ne-au lasat cu gura cascata. Am simtit pofta aceea de dulceee. Salivam la propriu si le mancam din priviri, dar cum nu mai sunt copil si trebuie sa fiu decenta, n-am inceput sa ling vitrinele, ci am comandat ce pofteam. Asa ne-am rasfatat cu tort de ciocolata neagra cu coaja de portocala, ciocolata cu stafide si fistic, prajitura cu mere, limonada cu menta si miere si doua cafele. Eu mi-am dorit un cappuccino si bine am facut pentru ca mi s-a parut cel mai bun cappuccino din viata mea, iar El, dragul meu, un espresso. Ne simteam ca Gulliver in tara piticilor, singura micuta noastra fiind in elementul ei. Eram intr-o casuta de fetite, cu scaune joase si elegante brodate cu briose, cu taburete in forma de inima si mese mici pentru papusi, canite delicate si tacamuri cu ciresele, parca. E clar. Suntem in Wonderland. Micuta noastra este Alice, iubitul meu sot este iepurele, iar eu.. eu nu prea stiu cine sunt, ca fotograf nu stiu sa fi fost acolo. Oi fi regina cu capul mare si parul rosu 🙂 :). Parca aduce cu mine, hi hi hi. Nici nu mai conteaza ce personaj sunt eu pentru ca toate dulciurile alea spuneau clar: mananca-ne! Si le-am mancat, dar nu pe toate, ci doar cat am putut, pentru ca tin la silueta mea. Si era totul asa de buuuun. Sporovaiam toti ca niste copii intrebandu-ne unde am mai intalnit gustul asta perfect. Cu siguranta, undeva.. candva, mai mancasem ceva asemanator, dar nu mai stiam unde si cand. Nici nu mai conteaza. Conteaza doar aici si acum. Delicios. Am inceput sa visez cum imi fac timp sa vin dimineata aici pentru a-mi bea cafeaua sau limonada, sucul de portocale ori ceaiul alb cu diferite minuni in el.

img_5145img_5150img_5147img_5161 img_5152 img_5153

M-am trezit apoi din visare, am platit si-am plecat agale prin Bucuresti alaturi de ai mei. Cred ca incepe sa-mi placa sa fiu turist in propriul oras.. 🙂

 

Reclame