Când vreau ceva mult de tot, simt cum se aliniază planetele pentru a-mi răspunde la nevoie. Așa s-a întâmplat și la început de noiembrie când, împreună cu al meu soț, am „fugit” de-acasă. Simplu. Nici n-am crezut că poate fi atât de ușor și de plăcut. Pe fete le-am lăsat în grija bunicii și .. „zboară, puiule, zboară” taman la Amsterdam. Am tot discutat despre „evadarea din rutină” alături de prietenele mele, la cafea, apoi s-a întâmplat minunea. Vedeți voi, exact ca-n „Secretul” Rhondei Byrne: întâi alegi gândul, faci afirmația, vizualizezi și.. gata! Cartea asta am citit-o în urmă cu muuuulți ani. Să-și fi făcut acum efectul 🙂 ? Hi.hi.hi.. îmi râd astăzi în barbă gândindu-mă la ce ușor a fost. Vorba aia: dacă vrei, poți. Nu-ți trebuie cărți pentru a-ți împlini visele, ci doar dorința de a trăi cu adevărat în prezent, de a nu te gândi la ce a fost, nici la ce va veni, ci doar la ce faci acum.
Mare lucru n-am făcut noi în capitală Olandei, dar ne-am simțit bine. Ne-am plimbat căscând gura în dreapta și-n stânga, am râs mult de tot, exact ca-n vremurile bune când eram tineri, fericiți și fără griji. Ei bine, tineri suntem încă. Fericiți doar noi ne putem face. Iar fără griji suntem doar atunci când realizăm că nu are rost să ne îngrijoram aiurea pentru că nu realizăm nimic în felul acesta.
Știți ce-am mai făcut? Ne-am cazat într-un hotel ca o fortăreață, cu camere înalte și ferestre enorme străjuite de statui impresionante. Ne-am plimbat noaptea cu barca pe canale, atunci când luminile străluceau minunat. Am băut bere la terase mici și cochete de pe marginea canalului înfășurați în pături roșii pufoase. Am descoperit fabrici de bere, impresionante pentru mine, deși nu-s băutoarea licorii, cu o atmosferă pur și simplu fantastică. Am mâncat în vechi restaurante olandeze în care străinii lipseau cu desăvârșire, noi fiind „păsări rare” și, probabil, ciudate 🙂 . Am văzut muzeu lângă muzeu, cei care-au fost acolo știu asta, olandezii făcând câte un muzeu pentru orice, la fiecare pas. Dar și noi am spus „pas” de astă dată. Nu faceți ca noi, desigur, dar pentru muzee vom programa o altă ieșire alături de drăgălașele noastre fiice. Ne-am plimbat prin orașul vechi privind casele cu ferestre mari și flori minunate, frumos rânduite pe margini de canal, cu poduri multe-multe și bărci ticsite de turiști, cu bicicliști de care trebuia să te ferești la orice pas și cu mașini puține. Acestea din urmă stăteau frumos rânduite în parcări civilizate, la o aruncătură de băț de bărci mari transformate în case plutitoare. Am străbătut părți bune din vechiul oraș, unde mă simțeam exact ca într-un cartier al artiștilor: ferestrele mari fără draperii sau perdele păreau toate galerii de artă, deși doar câteva erau galerii cu adevărat. În mintea-mi de artist, cum îmi place să spun și să cred, derula un film în care „gustam” din viața aceea de artist la Amsterdam. În filmul meu, locuiam într-o casă pe apă sau la margine de apă, o casă cu ferestre enorme, mai ales fereastra atelierului meu, în care candelabrul mare și opulent se clătina ușor deasupra tablourilor colorate și vesele ce umpleau toți pereții. Ultima pânză stătea cuminte pe șevalet alături de o paletă încă udă de culoare, reprezentând o femeie tânără încă, cu părul arămiu și ochii albaștri, toată un zâmbet. Cred că ghiciți cine era femeia cea zâmbăreață, așa e? Nu știu dacă visul meu o să prindă viață într-o bună zi, dar mi-a plăcut să-l am, să-l văd și să cred în el atunci și-mi place să scriu despre el, acum.
Nu mi-am cumpărat saboți de lemn la Amsterdam, dar mi-am luat o haină galbenă-puișor din blană ecologică. Poate că vouă nu vă spune nimic nici haina nici culoarea ei, dar pentru mine ea înseamnă că sunt vie, puternică și încrezătoare în mine. Ea este biletul meu spre libertatea de a fi fericită și fără griji, încrezătoare în mine și-n puterile mele. Fiecare are acasă o haină galbenă, o eșarfa verde sau sau un pantof roșu, pașaportul pentru o lume în care noi facem regulile și ne trăim propria viață, nu a altuia.
