Etichete

, , ,

 Înainte de a fi mamă, nu cred că am luat vreodată viața în serios și, credeți-mă, mi-a fost tare bine! Eram veselă mereu, o optimistă cu patalama care simțea că orice este posibil în această lume. Sincer, nu-mi amintesc foarte bine cum s-a schimbat totul, dar cred că atunci când am simțit că sunt răspunzătoare pentru încă o viață: cea a copilului meu. După alți ani, șase la număr, mi-am făcut curaj ca să aduc pe lume o altă ființă la fel de minunată ca prima. Doamne, cum copilele mi-s așa faine, cum de nu le-am adus pe lume mai repede sau de ce n-am „croit” mai multe, zic? Hi..hi.. 🙂 . „Două fete cucuiete” îmi sunt de ajuns, eu să fiu acum mama de care au ele nevoie și ele fiicele mele, punct. De fapt, fiicele noastre, pentru că împreună cu domnul meu am decis cum și ce să facem. Eram noi pregătiți? Nu prea, dar parcă știam mai multe decât ieri sau acum un an, așa că.. dacă nu doream ca fetele să meargă la școală cu mama-bunică 🙂 .. ne-am luat inima-n dinți și consider că a ieșit bine.

 Astăzi vreau să scriu despre alegeri..

 În copilărie și adolescență îmi era foarte ușor să aleg pentru că știam foarte bine ce-mi doresc. Vedeam totul clar. Îmi plăceau culorile și desenul, astfel încât am urmat artele plastice.  Iubeam să citesc și eram încântată atunci când tata-mi  spunea în glumă, „intelectuala casei’, eu  fiica unor intelectuali, și  toată ziua stăteam cu o carte în mână, dar nu pentru a o asorta cu covorul, ci pentru a o citi cu nesaț din scoarță-n scoarță. Cu dăruire si o brumă de talent buchiseam niscaiva gânduri în jurnal, ca fetele 🙂 ,  mai scriam vreo două versuri și oftam.. că dădea bine 🙂 , pe urmă alte nouă, doar cu rimă. Mai apoi scriam din nou aruncând priviri melancolice spre fereastră. Eram Cioran și Eliade, Bacovia și Minulescu laolaltă, „carevasăzică” .. eram tot ce-mi doream să fiu. Priveam din când în când fereastra cu lacrimi în ochi,  plimbându-mă pe „culmile disperării” ori sorbind versurile „ultimei ore” la slalom printre simboluri. La ora aceea eram nemuritoare și nimic nu mă atingea, dacă nu doream.

 În copilărie simți că ești nemuritor și toate cele bune ți se aștern în cale atunci când armonia domnește-n jur. La noi nu era armonie ca la carte, dar eu vedeam numai ce-mi plăcea și cum mă simțeam personaj de roman, alesesem unul pe gustul meu: „Toate cele bune mi se întâmplă Mie„. Acum caut repere în copilăria-mi fericită și observ că, deși eram un copil ascultător, făceam numai ce voiam. Aveam nemulțumiri peste care treceam ușor aidoma lui Ghemotoc, motanul lui Milton din cartea scrisă de Eckhart Tolle și Robert S. Friedman, „Secretul lui Milton”. Ce-i drept le-am dat atenție mai târziu. M-am regăsit vorbind la fel ca ai mei părinți, ridicând vocea exact ca ei care, cică (sâc) nu strigau, dar vorbeau tare și clar pentru că erau profesori și așa se făceau ei înțeleși. O vreme le-am reproșat multe, dar acum pricep.. pe zi ce trece tot mai bine. Asta nu înseamnă că-i aprob în totalitate, dar știu că părinții sunt cei dintâi învățători, cu adevărat sinceri și dezinteresați.

 În acest moment, așa .. ca o pată de culoare într-un articol transparent, îmi amintesc despre opțiunile mele în materie de vestimentație: rochii, fuste, pantaloni – doar pantaloni scurți pentru a putea alerga ușor,  pentru cățăratul în copaci sau săritul gardurilor. În materie de culori pot spune că excelam la capitolul – albastru. Rochia bleu cu jachetă de aceeași culoare, ambele tricotate de mama, și-au pus amprenta asupra sufletului meu pentru vecie. Mi-ar plăcea una identică, dar alta mamă nu mai face 🙂 , așa că.. o tot caut în fiecare magazin în care intru de la șase ani. Țin minte cum mama dorea s-o destrame pentru a-mi tricota altceva și am adormit îmbrăcată de teamă că rămân fără a mea preferată. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu minunea tricotată, dar știu că pentru mine rochia perfectă va fi mereu una albastră sau bleu și mai știu că într-o zi o voi găsi  🙂 .

Când am ajuns la rându-mi mamă, am ales să renunț la activitatea mea în favoarea copiilor. Nu m-am sacrificat, ci am ales. Am preferat să am copii și atunci multe au plecat din a mea viață: prieteni, colegi, călătorii, reportaje, emisiuni. Sincer, nu-mi pare rău, deși ar fi fost frumos să le împac pe toate. Am optat pentru ce-am crezut că pot „duce” și a ieșit bine. Astăzi iau viața așa cum este trăind-o conștient. Ce-i drept am reușit cu ajutor: un curs de Dezvoltare personală pe care îl recomand cu mare drag ( cei interesați pot intra pe http://www.holisterapi.ro  ). O persoană dragă mi-a vorbit despre puterea prezentului, ajutându-mă să mă ajut. Pot spune că m-am „trezit”  și am învățat  să mă iubesc din nou. Acum știu că viața este simplă și ușoară atunci când vrei.  Sunt iarăși optimistă și apreciez c-am reușit să fiu observator fără să critic ori să judec. Îmi doresc să fac multe lucruri minunate pentru mine și pentru noi. Iubesc să mă trezesc dimineața și să o iau de la capăt, pentru că fiecare zi este o nouă aventură frumoasă. Seara îmi place să trec în revistă cele întâmplate peste zi, notându-le cu recunoștință pioasă. 

Este plăcut să-mi trăiesc viața conștient și sunt încântată de cât de bine mă simt. Știți ce aud acum? Tastatura care bocăne 🙂  și-mi place aproape la fel de mult ca sunetul stiloului pe hârtie, hârșâitul acela fin ce-mi gâdilă plăcut auzul. Privesc, ascult, sunt atentă. E ciudat, poate, dar nu am nevoie de multe ca să fiu fericită. E simplu și clar : aleg Prezentul și aleg să fiu fericită.

Reclame