Etichete

, , , ,

Eu, invizibilă? Cum asta? Adică .. eu, o femeie destul de vizibilă și vocală, am trecut printr-o perioadă de invizibilitate ce îmi dădea o stare de neliniște cumplită. Întrebările roiau în juru-mi ca albinele la miere și, deși nu-mi plăcea, nu făceam nimic să ies din starea aceea. Tot așteptam o mână uriașă care să mă scoată din hăul în care căzusem. Strigam.. dar nu mă auzeam, exact ca într-un vis urât și zilele treceau, iar eu mă făceam mică, tot mai mică, fără a mă transforma într-o Alice care călătorește într-o țară a minunilor, ci într-o Ingrid invizibilă. Nasol, îmi spuneam, tot în gând așteptând para lui mălăiață să-mi pice-n gură și să mă întremeze. O nătăfleață mă simțeam până-ntr-o zi în care o prietenă din copilărie mi-a spus cum și-a revenit. Dacă ea s-a salvat, eu de ce n-aș putea? Pentru mine s-a aprins deodată becul de care aveam nevoie și deja simțeam că prind culoare.

 Cred că prima culoare a fost în obraji, de rușine că m-am lăsat pe tânjală, apoi în inimă și ceva strălucire în ochi. A fost de ajuns ca să-mi doresc mai mult. Și de atunci îmi tot doresc câte ceva ce pot realiza singură, apoi trec mai departe. Citisem multe cărți de dezvoltare personală până la acea vreme și știu că reușeam să mă pun în priză cu ceva voința și dorință. Deși locurile la cursul vizat se epuizaseră, mi-am spus că unul va fi al meu.  Așa a și fost. Eram prea sigură ca să nu fie adevărat, universul lucrând, ca duhul din sticlă, să-mi satisfacă dorința. Așa am cunoscut-o pe Niculina Gheorghiță, persoana care mi-a explicat simplu și clar ce am de făcut. Nu eram doar eu cu ea, ci o sală întreagă și femeia care ne lăsase pe toți cu gură căscată și cu încrederea-n suflet. O mulțime de adulți cu suflete de copii.. rătăciți de la drumul ales în viață, fiecare cu câte o mască sau mai multe. Eu însămi eram blindată, doar-doar să mă vadă și pe mine cineva. Mă așezasem în primul rând nu din dorința de vizibilitate, deși-mi doream asta, ci din simplul fapt că voiam cu toată ființa să văd și să aud tot, să mă umplu de lumină și cunoaștere din prima 🙂 . Deși stăteam toți cuminți, o mare de mâini simțeam că se agită peste tot în jur. Trăgeam cu ochiul și nimic. Eram cu toții agitați, dar tot ca soldățeii stăteam. Ce mai încoace și încolo.. femeia din fața noastră  ne fascinase. Atât de mult dorisem s-o cunosc și era acolo, înaintea mea, a noastră. Oare mă vedea? Știa că sunt eu, Ingrid? E hilar, știu, dar voiam să mă vadă doar pe mine atunci și cred că toți ne doream asta. Cum mă-nvățasem să fiu invizibilă, mi-au venit în minte imediat cuvintele-balast ce mă țineau priponită într-o zonă ce nu-mi plăcea, dar o alimentam cu propria-mi energie cam palidă, dar energie totuși: „Cine ești tu ca să te vadă?”. Exact, cine eram? Mai eram eu sau umbra mea?” Mi-am dorit să nu rămân doar o umbră, pentru că mă iubesc și merit să fiu Eu. Sunt fericită că nu mă mai simt atacată de gânduri și-am reușit să le privesc detașat, apoi să le aleg pe cele care-mi plac. Le vad  că pe niște corăbii pe fluviul vieții, exact cum a spus ea, Niculina (https://www.brasovtv.com/index.php/video/brașovul-actual/8738-niculina-gheorghita-12-02-2018 ).

Când trăiești în prezent devii conștient de tine și ale tale gânduri, înveți să alegi ce e bun și afli ce vrei și ce este mai bun pentru tine. Senzația este minunată, iar „wow!” chiar este cel mai potrivit. Un alt cuvânt mai bun nu am găsit pentru că pur și simplu am rămas fără cuvinte. Este emoție, e strigăt de victorie, e fericire și e wow! 

 

 

Reclame