Etichete

, , , ,

 Aseară mi-am dat seama că nu sunt chiar așa de puternică, minunată și de neatins cum credeam. Ca tot omu’ eram la o mică plimbare pe net, mai precis pe aleea Facebook, stând la discuții, normal, că doar sunt o persoană socială activă și sănătoasă 🙂  , când deodată .. bang! Totul s-a întunecat și lumea mea s-a oprit în loc pentru că telefonul meu s-a oprit și n-a mai dorit să funcționeze deloc, dar deloc. La propriu, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare, noroc că eram așezată 🙂 . Băi, nu se poate! Nu se poate!!!! Băi, ce-i asta? Ce-am făcut? Hai să nu mă panichez și să trec la resuscitarea instrumentului meu de comunicarea cu lumea 🙂 🙂 🙂 . Acum îmi permit să râd pentru că el, telefonul și instrumentul meu de comunicare, și-a revenit. Uf! Că iar mă ia cu sudori reci. Dă-i parole, cod PIN, iCloud.. și aici m-am blocat pentru că nu-mi aminteam parola și mintea mi se blocase. Nasol. Uite așa am început o conversație spumoasă, aproape de furtunoasă, cu fiica mea cea mare, ceva mai cunoscătoare în domeniu decât mine, care mă întreba stupefiată de prostia-mi: „Cum să nu știi parola de iCloud?”. În momentul acela toată casa mă privea ca pe un criminal, credeam eu, de fapt toți se mirau cum de sunt așa gogomancă, că prea mă dau mare că eu le știu pe toate și nu uit nimic, iar acum.. mi s-a înfundat. Mare lucru nu avea mititelul, dar n-am reușit să-l resuscităm, așa că am plecat val-vârtej la mall în căutarea unui „doctor”.

Palmând un telefon 🙂 – desen executat de fiica mea de 7 ani

 Dragilor, știu cum arată și cum sună, dar ideea este că am aflat că sufăr de nomofobie, „no mobile phobia”, adică de frica de a rămâne fără telefon și a mă deconecta de la viața socială virtuală. Sincer, n-am crezut că sunt dependentă, deși îl car după mine și-l întreb tooot .. mai mereu. Dar ca să vă dumiresc, asta în cazul în care nu v-ați dat seama că suferiți de aceeași treabă sau că aveți o dependență de ceva în plus, alături de altele.., va spun așa: chestia asta cu nume pompos este o tulburare psihică mai nouă-n oraș 🙂 , în ale noastre adică, care a fost, cică, etichetată de o organizație britanică în 2010. Am dat-o pe glumă, deși problema este foarte serioasă, pentru a n-o lua în tragic, dar am ceva treabă acum. Cercetările vorbeau despre anxietatea pe care o simți atunci când se-ntâmplă să rămâi pe dinafara lumii virtuale, chiar și fără baterie, adică scurt timp. Recunosc că m-am panicat și mintea mi-a fost invadată de multe întrebări de genul: ce fac, cum iau legătura cu prietenele, de unde mai fac eu rost de numerele lor de telefon, ce fac cu parolele și toate chestiile de care am nevoie și tot așa. Atunci am înțeles că trebuie să apelez iar la carnețele și să-mi notez tot, apoi să renunț la a o blama pe maică-mea, care caută prin câteva carnete  o informație de care are nevoie. Doamne, multe lecții am primit într-o singură seară. Acum să văd ce, cum și cât am învățat din ele. Ia să văd cum scap eu de teama de marginalizare și de excludere din grupul și grupurile virtuale. Am o temă de rezolvat astăzi și-i musai să n-o las nefăcută. Este adevărat că nu este vorba chiar de o dependență cum scrie la carte, daaaaar poate ajunge și acel „dar” este supărător. Este evident că am de conștientizat clipele în care mâna mi se întinde după telefon pentru a nu-mi forma un automatism. Cum am cam renunțat la ceas, deși-mi place mult, pot renunța și la obiceiul enervant de a-mi controla telefonul. De obicei rezist fără el atunci când sunt acasă, dar în afară casei… mă simt puțin rătăcită. Astăzi, de fapt din acest moment, vreau să „răcesc” puțin legătura cu acest instrument care mi-a zăpăcit mințile făcându-mă dependentă de el. Vreau libertate și independență, corect? Nu știu să pun aici emoticonul ăla care face cu ochiul… 🙂 , dar sunt sigură că m-ați înțeles.