Am scris și-am șters, apoi iar am scris și-am șters și asta de câteva ori pentru că nu este simplu să vorbesc sau să scriu despre învățătoarea mea.  Este un subiect care atârnă greu în amintirea și sufletul meu. Asta s-a întâmplat pe 23 septembrie. Astăzi îl  postez cu gândul la Ea, învățătoarea mea, rugându-mă pentru sănătatea ei.

 Când am ajuns la școală, prima mea zi a fost un fel de „Călătorie spre Centrul Pământului”. De ce tocmai acolo? Pentru că aveam impresia că din mică, aveam doar șase ani, mă făcusem și mai mică, iar de puteam.. sigur mi-aș fi făcut o viziună în care să mă ascund, chiar în Centrul Pământului, dacă se putea. Nu eram un copil sperios sau posac, ba dimpotrivă. Râdeam cu gura până la urechi dezvelindu-mi dinții, hăhăind cu poftă și putere. Iubeam să râd, iubeam să vorbesc și adoram să-mi fac prieteni. Eram un copil vesel, sociabil, și comunicativ, dar prima zi de școală m-a trezit din beatitudine, m-a scuturat de starea de bine înlocuind-o cu cea a timidității. Scurt, clar și rapid. Asta nu înseamnă că am uitat să râd sau să zâmbesc ori că optimismul mi-a fost trimis în exil, dar undeva acolo apăruse ceva nou care mă speria. Nu mă speriam de școală, erau doar niște pereți, de scris sau de citit ori de socotit. Îmi plăceau. Citeam mult, pe nerăsuflate chiar, socoteam cât era ziua de lungă, scriam poezii și participam la tot ce înseamna concurs ce ținea de compoziție, la „Tinere condeie” luând primul premiu pe care l-am câștigat în primul an de școală pentru niște versuri și ceva proză scurtă. Empatică fiind, simțeam că școala nu e numai minunea de a te bucura de învățăturile primite, ci întreceri și competiții ce nu stimulau creativitatea și dorința de cunoaștere și creație, ci apariția mândriei, creșterea orgoliului, a ego-ului, apariția invidiei. Le-am acceptat pe toate cu o strângere de inimă, veselia mea nestăvilită fiind umbrită pe alocuri. N-am vrut să mă las strivită și târâtă-n întuneric, ci am căutat să-mi găsesc locul meu liniștit unde să fiu apărată și ocrotită. În mine.

Ziua în care am fost făcută pionieră .. mă simțeam foarte importantă 🙂

 Pe Tovarășa am iubit-o din prima clipă, deși tot din prima mi-a fost frică de ea. Mi-am spus că este un fel de „mamă de la școală” și e bine s-o ascult pentru că tot ce face, face din dragoste. N-a fost chiar așa. Pe mine nu m-a iubit, deși nu eram nici urâtă și nici proastă, doar naivă și cea mai mică din clasă. Ceilați copii aveau câteva luni bune peste mine, deși erau mai scunzi. Eu impresionam prin înălțime, păr blond și ochi albaștri. Mai apoi prin zâmbetul știrb, dar simpatic și ștrengăresc oarecum, deși numai ștrengăriță nu eram. Dar mi-am luat o palmă zdravănă pentru ștrengăriile altor colegi  și nota scăzută la purtare, care a crescut la loc atunci când mama și-a făcut apariția. Cu toate astea am  iubit-o. Am iubit-o pentru că ne ducea în excursii și pentru că ne învața multe lucruri interesante. Am iubit-o pentru că avea momente în care era blândă și bună. Am iubit-o pentru că m-a învățat să scriu și să citesc, cărțile fiindu-mi cei mai buni prieteni mereu. Prieteni aveam nenumărați, dar la școală nu prea. Mie-mi plăceau toți, chiar am legat relații frumoase cu câțiva, doar că Tovarășa nu le agrea. Ghinionul meu a fost că mama era profesoară la aceeași școală, o profesoară pe care Tovarășa n-o plăcea. Am aflat asta mai târziu.  În cei patru ani de stat alături de ea, am trecut de la râs la plâns, apoi la umilință și mai apoi la furie. Poate că nu era tocmai furie, dar revoltă era sigur. Așteptam cu înfrigurare să se termine clasă a -IV-a ca să mă pot muta din școală, să fug departe de ea. Știam că la clasele de Arte pot intra abia din clasa a V-a și număram zilele până la final. Simțeam că doar pictura și desenul mă pot ajută să fiu iar eu, cea de dinainte de prima zi de școală.

Astăzi am văzut pe Facebook cum fiica ei scria că este bolnavă și stă la căpătâiul ei dărâmată de griji. I-am scris ca s-o susțin, s-o îmbărbătez și să-i arăt că nu este singură. Pe fiica ei am plăcut-o mereu și mi-am dorit să fim prietene, dar n-a fost să fie. Ani mai târziu ne-am reîntâlnit și-am înțeles că este un om sensibil și deosebit. Nu semăna cu Tovarășa. Peste alți ani am discutat din nou. Mi-a povestit despre mama ei, cât de mult o iubește și ce femeie minunată este. N-am vrut s-o contrazic ca să n-o rănesc. Fiecare copil își iubește mama și nu era normal să-i spun că pe mine mă speria doar gândul la ea. Cu siguranță era o mamă bună pentru ai ei copii.  Oricum trecuse atâta timp și o iertasem, dar tot simțeam cum mi se strânge stomacul cu durere. Anul acesta m-a sunat chiar ea, Tovarășa mea învățătoare, pentru a  mă ruga ceva. Mi s-a uscat gura instant. Am reușit să înghit cu greutate, apoi mi-am spus că a trecut, sunt adult si  nu mă mai sperie. Poate că problema era doar la mine. Mi-a revenit apoi în minte episodul în care, venită să-mi caut mama în cancelarie într-o frumoasă zi de toamnă, i-am auzit vocea pe scări. Eram mare, cred că eram în clasa a VII-a, la altă școală, și cu toate astea am sărit câteva trepte ca și cum ar fi fost doar una, am urcat pe bara de la scara profesorilor și-am zburat cu riscul de a mă lovi. Nu știam decât că e musai să nu mă vadă și să n-o văd. Atât. Iar atunci, după mulți-mulți ani, mă suna chiar ea. Pe mine. În momentul acela am înțeles că n-o iertasem complet deși mi-am dorit asta. Voiam s-o iert cu adevărat. Era doar o femeie în vârstă care, probabil, regreta ce-mi făcuse. Era, totuși, „mama de la școală”, cea care mă învățase să scriu și să citesc. Mi-a dăruit multe cunoștințe  dar și durere . Cu toate astea, vreau să iert, nu pentru altcineva, ci pentru mine. Adultul din mine a iertat-o de mult, copilul încă este speriat. Pentru liniștea mea mi-am adunat puterea de pe jos ca să-i răspund.

 Astăzi.. mă rog pentru sufletul ei și-mi doresc ca Dumnezeu s-o binecuvânteze. Vreau să cred că sunt puternică și am trecut peste poveștile din trecut. Mă rog pentru ca ai ei copii să meargă mai departe. Nu știu ce va fi, doar Dumnezeu știe, însă știu că mi-ar plăcea să trăiască. Nu-i doresc răul, nu i l-am dorit niciodată. Mă doare să știu că este într-o situație critică, la spital. Mă doare să știu că fiica ei suferă, fiul de asemenea. Nu știu ce altceva aș mai putea spune.. în minte o văd cu ochi de copil, tânără și sănătoasă. Atât.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă învățătoare!

 

Reclame