Care-i treaba, oameni buni, cu încrederea asta? De ce toată lumea îți cere să ai încredere sau te tot întreabă dacă ai încredere, de parcă în asta le atârnă viața în acel moment. Dacă am încredere sau nu, mă interesează pe mine, corect? Pot să nu am și să spun că am sau invers. De parcă toată lumea se învârte în jurul încrederii. Mă lași? Am avut oceane de încredere de când mă știu și le-am tot împărțit în dreapta și-n stânga, sus și jos, jos și sus, de jur împrejur și? Degeaba. Care-i problema cu încrederea asta?

Înainte de a încheia concediul pentru creșterea copilului, la fiica mai mare, o fostă colegă și prietenă de la un ziar m-a întrebat dacă vreau să vin să lucrez ca PR la o televiziune. Ea era acolo director de comunicare. „Ai încredere în mine”, mi-a spus. „Sunt eu, prietena ta. O să fie bine. Vei avea timp pentru tine și pentru copil, programul e ok. Totul o să fie perfect, doar sunt eu. Mă cunoști. Ai încredere!”. Și-am avut. I-am dat o cantitate serioasă din oceanul încrederii mele și-am plâns apoi șiroaie ce se scurgeau tot acolo. În ocean. Dar ghici ce se întâmpla.. după? Oceanul încrederii mele se micșora cu cât plângeam eu mai mult. Se micșora când plecam la serviciu cu noaptea-n cap și mă-ntorceam târziu în noapte. De ziua mea am plecat puțin mai repede, undeva pe la ora 19.00, ca pe la 21.30 să primesc un telefon în care mi se spunea să ajung și mai devreme a doua zi. Și ia ghiciți dacă-mi primeam salariul? Nici nu mai știam, la un moment dat, dacă primeam salariul din luna respectivă sau cel din urmă cu două luni. Am avut încredere. Un ocean de încredere. Am multe exemple să dau, dar acesta a fost primul care mi-a venit în minte. Probabil a durut foarte tare, deși mai toate au durut. Importante nu sunt poveștile mele, pentru că povești de acest fel avem toți, important este să avem încredere în noi și atunci chiar putem face orice.  Dar de ce ar vrea neapărat cineva încrederea mea? De ce și-ar dori să-i acord capitalul încrederii mele? I-ar ține de cald acum că-i iarna-n toi? Important este ca fiecare să aibă încredere în el, să aibă cuvânt, să fie sincer cu el și cu ceilalți și atunci întrebările de genul „Ai încredere în mine?” nu și-ar mai avea rostul. Am coloană vertebrală, sunt un om corect și decent, asta-i cartea mea de vizită. În asemenea condiții nu punem întrebări dacă avem sau nu încredere, pentru că asta vine de la sine. De ce aveți nevoie de validări? Vă simțiți mai bine așa? A revenit brusc încrederea în voi când eu am spus „DA”?

 Oameni buni, încrederea se câștigă, ca și respectul, iar dacă există respect, există și încredere. Am încredere în mine că am să fiu o mamă bună tot mereu și am să-mi iubesc fiicele, apoi am încredere în mine că n-am să le bat la cap, n-am să le stresez cu problemele mele…bla..bla..bla.. Ei bine, la final, acolo unde vorbesc despre stres și bătăi de cap, acolo scârțâie, simțiți? Acolo parcă nu mai am încredere în mine. E clar că nu sunt foarte sigură dacă eu sunt mama perfectă, deși vreau să fiu astfel. Așa că, dacă în mine nu pot avea încredere 100%, de ce aș avea încredere în tanti de la colț care-mi vinde covrigi sau în doamna care-mi vinde creme pentru că ale ei sunt cele mai bune din lume? Ce nevoie au ele de încrederea mea? Se simte de la o poștă că au nevoie de banii mei pentru ca serviciul lor să meargă și să-și ia salariul la timp. În fapt, uneori îmi pare că fiecare păcălește pe fiecare și puțini sunt cei ce fac sincer și corect un lucru. Toată lumea vrea să câștige repede și nimeni nu pare interesat de un câștig serios, în timp. Nu vreau să jignesc pe nimeni, doar observ, pentru că.. ce-au prins în mână, nu-i minciună. 

 Asta nu înseamnă că nu mai acord încredere. Mi-o acord mie, apoi celor care mi-au câștigat-o. Pe ceilalți îi las să se simtă lezați pentru că nu le-o împart cu larghețe ca înainte. E treaba lor.

 

Reclame