M-am intors! :)

Reprezentativ

Vreau sa cred ca nu mi-am pierdut mana si mai pot sa scriu pe tastura 🙂 pentru ca vara aceasta a fost una dedicata lecturii si scrisului de mana, o vara daruita in mare parte propriei persoane, una in care am vrut sa ma regasesc si, cred eu, ca am reusit, iar cautarea .. continua.

A fost relaxant sa scriu asa iar si iar, apoi sa incerc sa rotunjesc literele frumos in incercarea de a le aduce cat mai aproape de scrisul acela impecabil din scrisorile bunicului meu, apoi ale tatalui meu, scrisul elegant si gratios pe care doar un invatator ori un profesor de scoala veche il mai are. Fara un instrument elegant cu cerneala, ci doar inarmata cu un pix, de fapt cu o armata de pixuri care au cazut secerate de povara cuvintelor, n-am obtinut desavarsirea 🙂 , dar am primit mai mult decat speram: linistea si ordinea in gandire pe care tastatura, indiferent de culoare sau design, nu mi le-a oferit. Cu toate acestea imi era dor de ea, chiar si de „bocanitul” pe care-l scoate. Imi era dor de blogul meu, de mine in ipostaza de „blogger de duminica”, de comentariile catorva prietene care ma urmaresc on-line, asa ca.. „M-am intors!” si gandul imi zboara la spusele lui Maleficent din  prima parte a filmului”Descendentii”, desi nu exista vreo asemanare intre noi, de nici o natura, poate doar la suparare 🙂 🙂 🙂 .

 

Reclame

FĂ ceva frumos pentru tine, ACUM!

 Fiecare zi este un dar pentru mine, pentru tine, pentru noi, ai înțeles? Asta înseamnă că ai face bine să mulțumești  și să te bucuri cât poți mai bine de fiecare clipă. Cum să faci asta? Simplu. Alege conștient să faci lucruri minunate pentru tine, activități care să te facă să vibrezi și să simți că trăiești cu adevărat. Uite.. acum două nopți, după ce am adormit-o pe fiica cea mică, o povestioară drăguță s-a derulat în mintea-mi nițel cam obosită, dar mai trează decât trupul. Am sărit din pat zburând către bucătărie, acolo unde nimeni nu m-aude și nu mă vede chiar de aprind lumina și tropăi, și-am scris tot ce mi-a dictat ea. Mintea. Povestioara mi-a părut drăguță, atunci. Sunt curioasă cum îmi va părea la o prima citire, pentru că eu doar am scris-o atunci. Atât. Asta am făcut eu în miez de noapte. Am scris ceva pentru sufletul meu și m-am simțit minunat. Apoi m-am întors în pat și am dormit bine de tot, pentru că eram mulțumită.

Astăzi aveam un program plin de acțiuni care să mă încânte de-a dreptul. Una s-a tăiat singură de pe listă, dar mi-am zis că n-a fost să fie, fără să mă supăr. Un nou proiect a apărut în viața mea. Valuri de energie bună m-au învăluit făcându-mă să zâmbesc fericită. Un telefon m-a întrerupt amintindu-mi că aveam ceva de rezolvat. Am ieșit parcă levitând. Tot drumul a fost o încântare, deși strada era în reparație. Ce să spun, pentru mine drumul era frumos și liniștit. Nu m-a deranjat nici blocajul din trafic, pentru că eram în lumea mea perfectă. Cu toată aglomerația, eu am ajuns înapoi în timp util, încântată să mă apuc de treabă.

       

 Atunci când vrei să faci ceva frumos pentru tine nu ai nevoie de bani, ci de Tine, atent și conștient. Fii prezent și ai să știi ce vrei și ce-ți aduce plăcere. De ești la serviciu și simți că lumea ți se clatină, ia o pauză. Chiar dacă deschizi o fereastră și asculți zgomotul străzii, tot este mai mult decât nimic. Te deconectezi de la priză și respiri. Atunci faci ceva pentru tine. Dacă poți să ieși la o plimbare în parc, super! Ți-ai făcut cel mai tare cadou. Ia-o la fugă pe alei, atinge un copac, ascultă liniștea și-ți revii. Adicătelea.. iar ai făcut ceva pentru tine. Ia o hârtie și scrie. Descarcă-ți emoțiile pe coala albă scriind tot ce-ți trece prin cap fără oprire. E relaxant. Desenează ceva, chiar de nu ești vreun talent. Desenează locul în care vrei să fii sau persoanele alături de care ai vrea să stai în acel moment. Iar dacă nici asta nu se poate sau nu-ți place, apelează unul dintre prietenii tăi veseli și vorbește. Orice lucru mărunt în aparență poate fi un imens ajutor pentru mintea ta stresată sau obosită.

 Ce vreau eu să spun, în caz că n-ai priceput din titlu, este că e timpul să fii conștient de momentul de față pentru a trăi cum poți mai bine și mai frumos. În acest fel, viața se umple de lumină și culoare sau de ce vrei TU.  Află ce-ti  place cu adevărat să faci, găsește pasiuni noi, taie lemne, dacă asta te ajută, astfel încât viața să-ți fie magică. Ieși la soare, merită!  

Iar la finalul zilei, mulțumește pentru minunea de a fi și de a trăi o viață cum alta nu-i.

„Ai încredere în mine..”

Care-i treaba, oameni buni, cu încrederea asta? De ce toată lumea îți cere să ai încredere sau te tot întreabă dacă ai încredere, de parcă în asta le atârnă viața în acel moment. Dacă am încredere sau nu, mă interesează pe mine, corect? Pot să nu am și să spun că am sau invers. De parcă toată lumea se învârte în jurul încrederii. Mă lași? Am avut oceane de încredere de când mă știu și le-am tot împărțit în dreapta și-n stânga, sus și jos, jos și sus, de jur împrejur și? Degeaba. Care-i problema cu încrederea asta?

Înainte de a încheia concediul pentru creșterea copilului, la fiica mai mare, o fostă colegă și prietenă de la un ziar m-a întrebat dacă vreau să vin să lucrez ca PR la o televiziune. Ea era acolo director de comunicare. „Ai încredere în mine”, mi-a spus. „Sunt eu, prietena ta. O să fie bine. Vei avea timp pentru tine și pentru copil, programul e ok. Totul o să fie perfect, doar sunt eu. Mă cunoști. Ai încredere!”. Și-am avut. I-am dat o cantitate serioasă din oceanul încrederii mele și-am plâns apoi șiroaie ce se scurgeau tot acolo. În ocean. Dar ghici ce se întâmpla.. după? Oceanul încrederii mele se micșora cu cât plângeam eu mai mult. Se micșora când plecam la serviciu cu noaptea-n cap și mă-ntorceam târziu în noapte. De ziua mea am plecat puțin mai repede, undeva pe la ora 19.00, ca pe la 21.30 să primesc un telefon în care mi se spunea să ajung și mai devreme a doua zi. Și ia ghiciți dacă-mi primeam salariul? Nici nu mai știam, la un moment dat, dacă primeam salariul din luna respectivă sau cel din urmă cu două luni. Am avut încredere. Un ocean de încredere. Am multe exemple să dau, dar acesta a fost primul care mi-a venit în minte. Probabil a durut foarte tare, deși mai toate au durut. Importante nu sunt poveștile mele, pentru că povești de acest fel avem toți, important este să avem încredere în noi și atunci chiar putem face orice.  Dar de ce ar vrea neapărat cineva încrederea mea? De ce și-ar dori să-i acord capitalul încrederii mele? I-ar ține de cald acum că-i iarna-n toi? Important este ca fiecare să aibă încredere în el, să aibă cuvânt, să fie sincer cu el și cu ceilalți și atunci întrebările de genul „Ai încredere în mine?” nu și-ar mai avea rostul. Am coloană vertebrală, sunt un om corect și decent, asta-i cartea mea de vizită. În asemenea condiții nu punem întrebări dacă avem sau nu încredere, pentru că asta vine de la sine. De ce aveți nevoie de validări? Vă simțiți mai bine așa? A revenit brusc încrederea în voi când eu am spus „DA”?

 Oameni buni, încrederea se câștigă, ca și respectul, iar dacă există respect, există și încredere. Am încredere în mine că am să fiu o mamă bună tot mereu și am să-mi iubesc fiicele, apoi am încredere în mine că n-am să le bat la cap, n-am să le stresez cu problemele mele…bla..bla..bla.. Ei bine, la final, acolo unde vorbesc despre stres și bătăi de cap, acolo scârțâie, simțiți? Acolo parcă nu mai am încredere în mine. E clar că nu sunt foarte sigură dacă eu sunt mama perfectă, deși vreau să fiu astfel. Așa că, dacă în mine nu pot avea încredere 100%, de ce aș avea încredere în tanti de la colț care-mi vinde covrigi sau în doamna care-mi vinde creme pentru că ale ei sunt cele mai bune din lume? Ce nevoie au ele de încrederea mea? Se simte de la o poștă că au nevoie de banii mei pentru ca serviciul lor să meargă și să-și ia salariul la timp. În fapt, uneori îmi pare că fiecare păcălește pe fiecare și puțini sunt cei ce fac sincer și corect un lucru. Toată lumea vrea să câștige repede și nimeni nu pare interesat de un câștig serios, în timp. Nu vreau să jignesc pe nimeni, doar observ, pentru că.. ce-au prins în mână, nu-i minciună. 

 Asta nu înseamnă că nu mai acord încredere. Mi-o acord mie, apoi celor care mi-au câștigat-o. Pe ceilalți îi las să se simtă lezați pentru că nu le-o împart cu larghețe ca înainte. E treaba lor.

 

Detox on-line

 Iubesc on-line-ul și-mi place mult să scriu, chiar dacă blog-ul meu nu „bubuie și duduie” zilnic sau măcar o dată pe lună. Am observat că am foarte mult timp și ziua-mi este mai lungă atunci când plimbările-n on-line sunt scurte sau anulate în ultimul moment. Se vede asta pe fața mea, căreia acum nu-i lipsește zâmbetul. Zilele în care sunt veselă și mă bucur din orice sunt zile câștigate, deși timpul trece, dar trece cu folos, cu lucruri mărunte pe care le fac cu drag și plăcere pentru mine. Eu nu aștept să treacă ziua pentru că următoarea zi este mai bună. Astăzi este cea mai bună zi pentru mine și o umplu cu lucruri care-mi umplu sufletul cu bucurie. 

 De Crăciun, să fii mai bun este cel mai nimerit slogan și mod de a fi. Mai bun, mai blând, mai vesel.. n-au fost simple cuvinte, ci stări, trăiri minunate. Ca niciodată, am făcut bradul cu o săptămână înainte de Ajun și magia a pus stăpânire pe mine, pe noi, pe întreagă casă. Astăzi, 14 ianuarie, bradul nostru este uscat, dar încă ne luminează și încălzește livingul. Astăzi este prima zi de școală din an și ziua în care bradul pleacă. Și-a făcut datoria mai mult ca niciodată și-i suntem recunoscători pentru asta. Sunt recunoscătoare și pentru că am aflat ce-i lipsea livingului și acum știu cum să-l îmbunătățesc.

                              

 De Anul Nou mi-am spus că vreau să petrecem în familie, cea restrânsă, adică noi patru. O invitație neașteptată ne-a deraiat de pe „orbită”, dar ne-a dăruit o noapte minunată. Am dansat noaptea întreagă cum n-am mai dansat de foarte mult timp și a fost perfect. Este drept că sfârșitul de an a fost fără multe fotografii, dar cu amintiri minunate, iar începutul a fost și mai bun: mult timp în care ne-am bucurat de noi și ne-am simțit minunat. Telefonul a fost un simplu telefon și atât. Instagramul și Facebook-ul au stat pe banca de rezerve, blogul de asemenea. Cred că un detox de acest fel este indicat uneori. La mine, la noi a funcționat.  

Ce vă doresc pentru noul an? Păi.. ce-mi doresc și mie. Vă doresc să vă iubiți mai mult și în fiecare zi să faceți ceva frumos pentru voi. 

 

Copiii noștri descoperă că sunt ființe geometrice și numerice

 Se poate să vă surprind de această dată cu al meu subiect dar, credeți-mă, merită, mai ales dacă sunteți părinți și/sau profesori. Astăzi voi scrie despre matematică și matematicieni, mai precis despre unul dintre cei mai minunați profesori din viața mea de elev, profesorul de matematică din liceu. Acesta își lansează săptămâna viitoare,  vineri 15 noiembrie 2018, la RomExpo, o carte de matematică mai ALTFEL, adică un manual intitulat „Didactica domeniului științe în învățământul preșcolar”, editura PRO Universitaria, care-i ajută pe copii, prin intermediul educatorilor și părinților, să descopere frumusețea acestei științe sau limbi universale, cum doriți să-i spuneți. Se pare că vrăjitoarea din povestea de demult este o zâna bună 🙂  , dar neînțeleasă sau pusă greșit pe tabla vieții noastre de la școală. 

    

Recunosc că nu am fost o elevă îndrăgostită de matematică și asta pentru că, până la liceu, n-am avut educatorul potrivit care să-mi arate frumusețea ascunsă a acestei materii. Pe scurt, cred că va pot spune următoarele..  astăzi, acum, fostul meu profesor din liceu, dr. profesor Costel Chites, le face juniorilor cel mai frumos cadou posibil: le dăruiește cheia cunoașterii. Poate vi se pare că spun vorbe mari, dar cei ce „au rămas cu sechele” din cauza acestei materii, înțeleg ce spun.

 Cine este el? Un profesor ce-și poartă titulatura cu încredere și respect pentru copii, pentru valorile reale pentru care merită să trăiesti. Este profesorul indrăgostit de materia pe care o predă cu drag, despre care a scris manuale și articole publicate în tară și în  străinătate. Profesor la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu și lector al Universității Creștine Dimitrie Cantemir, proaspăt prodecan, acest om este un educator cu har și pasiune, precum și  un „coleg mai mare” al elevilor și studenților, care-l apreciază sincer. Desi predă în Liga Mare, nu i-a uitat pe cei mici pentru că bazele reale ale cunoașterii se pun din fragedă pruncie.

Viața este o poveste frumoasă atunci când vrem asta, iar copiii noștri o percep ușor și bine când o prezentăm  astfel. Ajunși la școală, sistemul lor de valori poate fi zdruncinat pentru că.. la fel ca în orice poveste, există bine și rău, frumos și urât, întuneric și lumină. Matematica pentru unii dintre noi poate fi o poveste tristă dacă zâna bună de la școală nu o servește pe o tipsie de aur. Ei bine, de această dată cineva s-a decis să scrie povestea matematicii într-o variantă frumoasă făcând o incursiune prin istorie, cea mai tare poveste dintotdeauna, una care se scrie neîncetat. Părinții și educatorii, împreună, au posibilitatea să le arate copiilor cât de frumoasă este această știință. Cum bine scrie profesorul dr. Chiteș Costel, „creativitatea culturală a omului modern se datorează și prin accentul pus pe învățarea prin descoperire”. Copiii noștri descoperă că sunt ființe geometrice și numerice, al căror psihic poate fi reprezentat de „o serie care este formată din valori pozitive și negative”. Ca-n matematică, comparând aceste valori cu faptele noastre bune sau mai puțin bune, liberul arbitru ne dă posibilitatea să optam pentru „valori pozitive mari, caz în care vom trăi mai mult în sufletele celor care ne-au cunoscut”. Și apoi, după cum afirmă May Sarton (1912-1995), poetă, nuvelistă și memorialistă americană, matematica este „un mod de a face realitatea vizibilă”. Vizibilă le-o face și această carte copiilor începând cu grupa mică. Totul se face prin joc, jocurile inteligente fiind mesagerii cei mai potriviți. Mirajele în acest domeniu nu este bine să conducă la calcule realizate automat. Antrenarea creierului se face prin calculul minții o viață întreagă, nu prin automatisme. Copilul descoperă lumea treptat și plăcut, fără temeri. Asta arată că se poate ca școala să nu-l apese pentru că manualul și educatorul devin îndrumători interesanți și interesați de crearea unei povești de viață bună, usoară și pe înțelesul lui.

 

Tovarășa învățătoare

 Am scris și-am șters, apoi iar am scris și-am șters și asta de câteva ori pentru că nu este simplu să vorbesc sau să scriu despre învățătoarea mea.  Este un subiect care atârnă greu în amintirea și sufletul meu. Asta s-a întâmplat pe 23 septembrie. Astăzi îl  postez cu gândul la Ea, învățătoarea mea, rugându-mă pentru sănătatea ei.

 Când am ajuns la școală, prima mea zi a fost un fel de „Călătorie spre Centrul Pământului”. De ce tocmai acolo? Pentru că aveam impresia că din mică, aveam doar șase ani, mă făcusem și mai mică, iar de puteam.. sigur mi-aș fi făcut o viziună în care să mă ascund, chiar în Centrul Pământului, dacă se putea. Nu eram un copil sperios sau posac, ba dimpotrivă. Râdeam cu gura până la urechi dezvelindu-mi dinții, hăhăind cu poftă și putere. Iubeam să râd, iubeam să vorbesc și adoram să-mi fac prieteni. Eram un copil vesel, sociabil, și comunicativ, dar prima zi de școală m-a trezit din beatitudine, m-a scuturat de starea de bine înlocuind-o cu cea a timidității. Scurt, clar și rapid. Asta nu înseamnă că am uitat să râd sau să zâmbesc ori că optimismul mi-a fost trimis în exil, dar undeva acolo apăruse ceva nou care mă speria. Nu mă speriam de școală, erau doar niște pereți, de scris sau de citit ori de socotit. Îmi plăceau. Citeam mult, pe nerăsuflate chiar, socoteam cât era ziua de lungă, scriam poezii și participam la tot ce înseamna concurs ce ținea de compoziție, la „Tinere condeie” luând primul premiu pe care l-am câștigat în primul an de școală pentru niște versuri și ceva proză scurtă. Empatică fiind, simțeam că școala nu e numai minunea de a te bucura de învățăturile primite, ci întreceri și competiții ce nu stimulau creativitatea și dorința de cunoaștere și creație, ci apariția mândriei, creșterea orgoliului, a ego-ului, apariția invidiei. Le-am acceptat pe toate cu o strângere de inimă, veselia mea nestăvilită fiind umbrită pe alocuri. N-am vrut să mă las strivită și târâtă-n întuneric, ci am căutat să-mi găsesc locul meu liniștit unde să fiu apărată și ocrotită. În mine.

Ziua în care am fost făcută pionieră .. mă simțeam foarte importantă 🙂

 Pe Tovarășa am iubit-o din prima clipă, deși tot din prima mi-a fost frică de ea. Mi-am spus că este un fel de „mamă de la școală” și e bine s-o ascult pentru că tot ce face, face din dragoste. N-a fost chiar așa. Pe mine nu m-a iubit, deși nu eram nici urâtă și nici proastă, doar naivă și cea mai mică din clasă. Ceilați copii aveau câteva luni bune peste mine, deși erau mai scunzi. Eu impresionam prin înălțime, păr blond și ochi albaștri. Mai apoi prin zâmbetul știrb, dar simpatic și ștrengăresc oarecum, deși numai ștrengăriță nu eram. Dar mi-am luat o palmă zdravănă pentru ștrengăriile altor colegi  și nota scăzută la purtare, care a crescut la loc atunci când mama și-a făcut apariția. Cu toate astea am  iubit-o. Am iubit-o pentru că ne ducea în excursii și pentru că ne învața multe lucruri interesante. Am iubit-o pentru că avea momente în care era blândă și bună. Am iubit-o pentru că m-a învățat să scriu și să citesc, cărțile fiindu-mi cei mai buni prieteni mereu. Prieteni aveam nenumărați, dar la școală nu prea. Mie-mi plăceau toți, chiar am legat relații frumoase cu câțiva, doar că Tovarășa nu le agrea. Ghinionul meu a fost că mama era profesoară la aceeași școală, o profesoară pe care Tovarășa n-o plăcea. Am aflat asta mai târziu.  În cei patru ani de stat alături de ea, am trecut de la râs la plâns, apoi la umilință și mai apoi la furie. Poate că nu era tocmai furie, dar revoltă era sigur. Așteptam cu înfrigurare să se termine clasă a -IV-a ca să mă pot muta din școală, să fug departe de ea. Știam că la clasele de Arte pot intra abia din clasa a V-a și număram zilele până la final. Simțeam că doar pictura și desenul mă pot ajută să fiu iar eu, cea de dinainte de prima zi de școală.

Astăzi am văzut pe Facebook cum fiica ei scria că este bolnavă și stă la căpătâiul ei dărâmată de griji. I-am scris ca s-o susțin, s-o îmbărbătez și să-i arăt că nu este singură. Pe fiica ei am plăcut-o mereu și mi-am dorit să fim prietene, dar n-a fost să fie. Ani mai târziu ne-am reîntâlnit și-am înțeles că este un om sensibil și deosebit. Nu semăna cu Tovarășa. Peste alți ani am discutat din nou. Mi-a povestit despre mama ei, cât de mult o iubește și ce femeie minunată este. N-am vrut s-o contrazic ca să n-o rănesc. Fiecare copil își iubește mama și nu era normal să-i spun că pe mine mă speria doar gândul la ea. Cu siguranță era o mamă bună pentru ai ei copii.  Oricum trecuse atâta timp și o iertasem, dar tot simțeam cum mi se strânge stomacul cu durere. Anul acesta m-a sunat chiar ea, Tovarășa mea învățătoare, pentru a  mă ruga ceva. Mi s-a uscat gura instant. Am reușit să înghit cu greutate, apoi mi-am spus că a trecut, sunt adult si  nu mă mai sperie. Poate că problema era doar la mine. Mi-a revenit apoi în minte episodul în care, venită să-mi caut mama în cancelarie într-o frumoasă zi de toamnă, i-am auzit vocea pe scări. Eram mare, cred că eram în clasa a VII-a, la altă școală, și cu toate astea am sărit câteva trepte ca și cum ar fi fost doar una, am urcat pe bara de la scara profesorilor și-am zburat cu riscul de a mă lovi. Nu știam decât că e musai să nu mă vadă și să n-o văd. Atât. Iar atunci, după mulți-mulți ani, mă suna chiar ea. Pe mine. În momentul acela am înțeles că n-o iertasem complet deși mi-am dorit asta. Voiam s-o iert cu adevărat. Era doar o femeie în vârstă care, probabil, regreta ce-mi făcuse. Era, totuși, „mama de la școală”, cea care mă învățase să scriu și să citesc. Mi-a dăruit multe cunoștințe  dar și durere . Cu toate astea, vreau să iert, nu pentru altcineva, ci pentru mine. Adultul din mine a iertat-o de mult, copilul încă este speriat. Pentru liniștea mea mi-am adunat puterea de pe jos ca să-i răspund.

 Astăzi.. mă rog pentru sufletul ei și-mi doresc ca Dumnezeu s-o binecuvânteze. Vreau să cred că sunt puternică și am trecut peste poveștile din trecut. Mă rog pentru ca ai ei copii să meargă mai departe. Nu știu ce va fi, doar Dumnezeu știe, însă știu că mi-ar plăcea să trăiască. Nu-i doresc răul, nu i l-am dorit niciodată. Mă doare să știu că este într-o situație critică, la spital. Mă doare să știu că fiica ei suferă, fiul de asemenea. Nu știu ce altceva aș mai putea spune.. în minte o văd cu ochi de copil, tânără și sănătoasă. Atât.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă învățătoare!