M-am intors! :)

Reprezentativ

Vreau sa cred ca nu mi-am pierdut mana si mai pot sa scriu pe tastura 🙂 pentru ca vara aceasta a fost una dedicata lecturii si scrisului de mana, o vara daruita in mare parte propriei persoane, una in care am vrut sa ma regasesc si, cred eu, ca am reusit, iar cautarea .. continua.

A fost relaxant sa scriu asa iar si iar, apoi sa incerc sa rotunjesc literele frumos in incercarea de a le aduce cat mai aproape de scrisul acela impecabil din scrisorile bunicului meu, apoi ale tatalui meu, scrisul elegant si gratios pe care doar un invatator ori un profesor de scoala veche il mai are. Fara un instrument elegant cu cerneala, ci doar inarmata cu un pix, de fapt cu o armata de pixuri care au cazut secerate de povara cuvintelor, n-am obtinut desavarsirea 🙂 , dar am primit mai mult decat speram: linistea si ordinea in gandire pe care tastatura, indiferent de culoare sau design, nu mi le-a oferit. Cu toate acestea imi era dor de ea, chiar si de „bocanitul” pe care-l scoate. Imi era dor de blogul meu, de mine in ipostaza de „blogger de duminica”, de comentariile catorva prietene care ma urmaresc on-line, asa ca.. „M-am intors!” si gandul imi zboara la spusele lui Maleficent din  prima parte a filmului”Descendentii”, desi nu exista vreo asemanare intre noi, de nici o natura, poate doar la suparare 🙂 🙂 🙂 .

 

Reclame

Eu sunt ceea ce sunt, ce vreau și ce pot

Etichete

, ,

 Eu sunt ceea sunt .. acum și aici, sunt un cumul din ce-am făcut, am simțit, am vorbit, am învățat și practicat. Eu sunt ceea ce sunt, ce vreau și ce pot.

 Sunt o femeie care iubește să fie femeie. Îmi place ce și cum sunt. Mă iubesc și mă accept astfel și scriu asta nu doar așa.. mecanic, ca pe o afirmație pe care „trebuie” s-o spun pentru că așa am auzit că e bine.  Nu „trebuie” să fac nimic. Mă felicit pentru că am reușit să mă iubesc și să mă plac. Ca toate femeile am avut complexe, pe care astăzi le numesc „alintări”, asta pentru că mă alint, uneori. Puterea obișnuiței, după cum îi spune numele,  scoate capul câteodată. Eu nu mă lupt și nici nu concurez. Pot doar să-mi doresc ceva, să vreau acel ceva și să mă văd încântată de mine că am reușit să-l dobânbesc. Fac asta mereu pentru că sunt conștientă de clipa aceasta, de momentul în care sunt eu aici și acum. E drept că m-au ajutat enorm cursurile Niculinei Gheorghiță, trainer de dezvoltare personală și spirituală, chimist și psiholog, terapeut Bowen și un om minunat,  dar știți vorba aia: Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n traistă”. Nu e mândrie în ce scriu acum, ci încredere, multă încredere în mine și în puterile mele. Tot ce face un om, singur le face, cu dorință și măcar un strop de voință. Impulsul ei a fost și este important pentru mine. Tot ce am citit și vizionat ani de-a rândul s-a împletit atât de frumos cu invățăturile ei și modul în care m-a motivat și îndrumat pe drumul regăsirii puterii interioare. Cred că mă cunosc mai bine în acest moment, că mă iubesc cu adevărat și sunt conștientă de tot ce se întâmplă cu mine, cu noi 🙂 .

 Această fotografie nu este o reclamă. Am primit minunea aceasta de buchet de la soțul meu. Cine l-a realizat nu a contat, inițial, pentru mine. Acum vreau să le spun un „Mulțumesc” sincer și cu drag, pentru că și datorită lor am simțit cum plutesc de încantare.

Sunt soție și mamă și-mi place mult asta. Îmi place cum sună, și-mi place s-o repet iar și iar. Am ales conștient această postură minunată exact atunci când am simțit. La mine „DA-ul” a fost rostit clar și sincer, cu iubire. Cam așa m-am și născut, cu drag de oameni și frumos, îndrăgostită de lumea din jurul meu. Am avut și perioade de repaus în care .. am iubit, dar mai puțin și nu pe toată lumea. Acum vreau să refac golul și să iubesc cu pasiune tot: pe mine, pe El, pe Ele, pe Voi. Vreau să simt cu toată ființa că toți suntem Unul. Deocamdată cred asta, creierul  îmbrățișează a mea credință, iar sufletul meu o știe. Simt că mai e ceva.. și, deocamdată, nu înțeleg ceva-ul ăla.

 Până atunci când voi afla, știu că eu sunt cartea pe care o citesc, muzica pe care o ascult, cuvintele pe care le gândesc și vorba pe care o rostesc. Eu sunt ceea ce scriu și pictez, sunt ce admir și aprob, ce fac și propun. Eu sunt felul în care reacționez. Sunt toate și mai mult de atât. Sunt așa de multe încât nici eu nu știu, doar sufletul meu. Știu că, dacă un singur om a putut să înfăptuiască ceva măreț și eu pot, doar să vreau. Acum contează să vreau și să merg mai departe..

 

Al meu blog și noul Regulament General privind Protecția Datelor (GDPR)

 Credeam că dacă scriu pentru sufletul meu și pentru cei care au chef să mă citească din când în când, nu este necesar să mă gândesc  la GDPR, dar am citit:  https://irina.bartolomeu.ro/gdpr-si-blogurile/ și m-am decis să vă scriu câteva cuvinte.  Așa-i corect și de bun simț, cred eu și o Europă întreagă.

 Pentru că legea-i lege și e musai să fie respectată, doar de asta a fost făcută, hai să vă spun  despre ce puteți face voi de astăzi, de mâine sau de poimâine.. să alegeți dacă doriți să mai urmăriți acest blog sau nu (și atunci aveți posibilitatea să vă dezabonați). Îmi doresc să fiți siguri că vă respect dorința. Noul Regulament General 2016/679 privind Protecția Datelor (GDPR) intră în vigoare în toate statele Uniunii Europene din data de 25 mai 2018, adică de mâine. Anyway.. la efectuarea unei abonări la acest blog wordpress vi se cere adresa de e-mail, singura informație cu caracter personal. În dreptul numelui, fiecare a trecut ce a dorit: porecla, numele de domnișoară al mamei ori numele pe care visa să-l adopte, pentru că oricum nu contează. Adresa de e-mail este necesară pentru a primi newsletterele și vreau să vă anunț că este în siguranță.  ingridmylife.wordpress.com  certifică faptul că respectă drepturile conferite de Legea nr. 677/2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Toate datele furnizate la momentul inregistrării pe blog, cât și ulterior, sunt absolut confidențiale. 

 Vreau să știu dacă vă mai interesează să primiți articole de la blogul meu. Atât. O zi minunată în continuare și o viață pe măsură! Să fiți iubiți!

     

 

Să fie .. nomofobie ?

Etichete

, , , ,

 Aseară mi-am dat seama că nu sunt chiar așa de puternică, minunată și de neatins cum credeam. Ca tot omu’ eram la o mică plimbare pe net, mai precis pe aleea Facebook, stând la discuții, normal, că doar sunt o persoană socială activă și sănătoasă 🙂  , când deodată .. bang! Totul s-a întunecat și lumea mea s-a oprit în loc pentru că telefonul meu s-a oprit și n-a mai dorit să funcționeze deloc, dar deloc. La propriu, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare, noroc că eram așezată 🙂 . Băi, nu se poate! Nu se poate!!!! Băi, ce-i asta? Ce-am făcut? Hai să nu mă panichez și să trec la resuscitarea instrumentului meu de comunicarea cu lumea 🙂 🙂 🙂 . Acum îmi permit să râd pentru că el, telefonul și instrumentul meu de comunicare, și-a revenit. Uf! Că iar mă ia cu sudori reci. Dă-i parole, cod PIN, iCloud.. și aici m-am blocat pentru că nu-mi aminteam parola și mintea mi se blocase. Nasol. Uite așa am început o conversație spumoasă, aproape de furtunoasă, cu fiica mea cea mare, ceva mai cunoscătoare în domeniu decât mine, care mă întreba stupefiată de prostia-mi: „Cum să nu știi parola de iCloud?”. În momentul acela toată casa mă privea ca pe un criminal, credeam eu, de fapt toți se mirau cum de sunt așa gogomancă, că prea mă dau mare că eu le știu pe toate și nu uit nimic, iar acum.. mi s-a înfundat. Mare lucru nu avea mititelul, dar n-am reușit să-l resuscităm, așa că am plecat val-vârtej la mall în căutarea unui „doctor”.

Palmând un telefon 🙂 – desen executat de fiica mea de 7 ani

 Dragilor, știu cum arată și cum sună, dar ideea este că am aflat că sufăr de nomofobie, „no mobile phobia”, adică de frica de a rămâne fără telefon și a mă deconecta de la viața socială virtuală. Sincer, n-am crezut că sunt dependentă, deși îl car după mine și-l întreb tooot .. mai mereu. Dar ca să vă dumiresc, asta în cazul în care nu v-ați dat seama că suferiți de aceeași treabă sau că aveți o dependență de ceva în plus, alături de altele.., va spun așa: chestia asta cu nume pompos este o tulburare psihică mai nouă-n oraș 🙂 , în ale noastre adică, care a fost, cică, etichetată de o organizație britanică în 2010. Am dat-o pe glumă, deși problema este foarte serioasă, pentru a n-o lua în tragic, dar am ceva treabă acum. Cercetările vorbeau despre anxietatea pe care o simți atunci când se-ntâmplă să rămâi pe dinafara lumii virtuale, chiar și fără baterie, adică scurt timp. Recunosc că m-am panicat și mintea mi-a fost invadată de multe întrebări de genul: ce fac, cum iau legătura cu prietenele, de unde mai fac eu rost de numerele lor de telefon, ce fac cu parolele și toate chestiile de care am nevoie și tot așa. Atunci am înțeles că trebuie să apelez iar la carnețele și să-mi notez tot, apoi să renunț la a o blama pe maică-mea, care caută prin câteva carnete  o informație de care are nevoie. Doamne, multe lecții am primit într-o singură seară. Acum să văd ce, cum și cât am învățat din ele. Ia să văd cum scap eu de teama de marginalizare și de excludere din grupul și grupurile virtuale. Am o temă de rezolvat astăzi și-i musai să n-o las nefăcută. Este adevărat că nu este vorba chiar de o dependență cum scrie la carte, daaaaar poate ajunge și acel „dar” este supărător. Este evident că am de conștientizat clipele în care mâna mi se întinde după telefon pentru a nu-mi forma un automatism. Cum am cam renunțat la ceas, deși-mi place mult, pot renunța și la obiceiul enervant de a-mi controla telefonul. De obicei rezist fără el atunci când sunt acasă, dar în afară casei… mă simt puțin rătăcită. Astăzi, de fapt din acest moment, vreau să „răcesc” puțin legătura cu acest instrument care mi-a zăpăcit mințile făcându-mă dependentă de el. Vreau libertate și independență, corect? Nu știu să pun aici emoticonul ăla care face cu ochiul… 🙂 , dar sunt sigură că m-ați înțeles.

Flick flak :)

 Au trecut două zile de când am trecut la ora de vară și tot de atunci suntem mai obosiți. Seara mergem târziu la culcare, că de’.. așa ne-au obișnuit cele câteva luni de iarnă. Abia dacă se simte că vine primăvara. Suntem în 27 martie și astăzi am purtat haină de blană, ce-i drept ecologică 🙂 , dar tot călduroasă și tot blană e, chit că-i galbenă ca un soare sau ca un pui gălbior și pufos de găină. Tare mi-e dragă haina asta! Cred că din cauza ei mai stă iarna, ca să mă satur de ea și de..haină. 

Dimineață trag de mine să mă ridic din pat, apoi trag de fii-mea mai mică. O îmbrac adormită, apoi o tot strig, doar-doar s-o trezi. Restul e mecanic: spălat pe dinți, pieptănat, încălțat și tras una bucată haină, apoi plecat. Suntem roboței. Ce-i ăla mic dejun? Habar n-am și oricum nu e timp pentru așa ceva, mai ales acum când e musai să te ridici din pat cu o oră mai devreme. Zici că ne-am mutat în America, așa-i chinul călăre pe noi 🙂 🙂 🙂 .  Fii-mea adoarme în mașină și la dus și la întors. Coboară apoi și merge dormind. S-a trezit, parcă, la masă. Atât. Câteva zile vom fi „gimnaste”. Facem flick flak, dar doar în gând. În realitate.. dormim pe noi. Ca adult, am cafeaua care mă trezește, la copii e mai dificil. Voi cum stați?

Eu.. ghiocel :)

 Cum „m-am trezit” eu pe 20 martie 🙂

Vreau să cred că m-am trezit și sunt conștientă de mine acum, nu ieri sau mâine.. pentru că ieri a trecut, iar mâine va fi. Eu sunt conștientă acum pentru ca mâine să vină iar și iar, tot mai mult și mai bine. De ce să aștept să mă simt bine mâine, să fac ceva pentru mine „mai încolo” sau să-mi ofer atenție atunci „când voi avea timp”? Cred că pot să-mi ofer timp să respir adânc în acest moment, să simt cum aerul îmi pătrunde-n plămâni trezindu-mi fiecare bucățică din mine. Unu.. doi.. trei..  patru.. cinci sau mai mult de atât. De fapt, atât cât vreau și simt că este necesar pentru mine. Dacă respirația conștientă mă readuce în propria-mi viață, atunci respirație conștientă să fie… Merit să-mi trăiesc viața și să mă bucur de ea, apoi să fac lucruri importante și interesante pentru mine și ceilalți.

„Primăvara are haină nouă și groasă”, îmi spunea fiica mea cea mică dis-de-dimineață. Chiar așa.. primăvară are haină nouă și chiar de nu-mi vine să sar de bucurie, n-am cum să nu observ ce frumos ninge și cât de curat pare totul acum. Albul zăpezii vine să șteargă urâtul din noi și să ne trezească la realitate sau nu. Ca și noi uneori, natura nu are puterea s-o ia de la capăt și tot trage de timp. Mai plânge un pic în somn, apoi îngheață tot dorind să facă curățenie.  Preferă să-și tragă o plapumă albă peste ochi și să doarmă. Eu am ales să nu mai dorm și să nu mai trag de timp. Eu cred că mă trezesc cu fiecare clipă ce trece și-o simt cum trece pentru că o trăiesc, cu fiecare carte citită ori curs la care accept conștient și cu drag să particip. Iar azi, aici și acum mă bucur că sunt, iubesc să exist și să simt conștient tot ce se întâmplă cu mine.