M-am intors! :)

Reprezentativ

Vreau sa cred ca nu mi-am pierdut mana si mai pot sa scriu pe tastura 🙂 pentru ca vara aceasta a fost una dedicata lecturii si scrisului de mana, o vara daruita in mare parte propriei persoane, una in care am vrut sa ma regasesc si, cred eu, ca am reusit, iar cautarea .. continua.

A fost relaxant sa scriu asa iar si iar, apoi sa incerc sa rotunjesc literele frumos in incercarea de a le aduce cat mai aproape de scrisul acela impecabil din scrisorile bunicului meu, apoi ale tatalui meu, scrisul elegant si gratios pe care doar un invatator ori un profesor de scoala veche il mai are. Fara un instrument elegant cu cerneala, ci doar inarmata cu un pix, de fapt cu o armata de pixuri care au cazut secerate de povara cuvintelor, n-am obtinut desavarsirea 🙂 , dar am primit mai mult decat speram: linistea si ordinea in gandire pe care tastatura, indiferent de culoare sau design, nu mi le-a oferit. Cu toate acestea imi era dor de ea, chiar si de „bocanitul” pe care-l scoate. Imi era dor de blogul meu, de mine in ipostaza de „blogger de duminica”, de comentariile catorva prietene care ma urmaresc on-line, asa ca.. „M-am intors!” si gandul imi zboara la spusele lui Maleficent din  prima parte a filmului”Descendentii”, desi nu exista vreo asemanare intre noi, de nici o natura, poate doar la suparare 🙂 🙂 🙂 .

 

Reclame

Tovarășa învățătoare

 Am scris și-am șters, apoi iar am scris și-am șters și asta de câteva ori pentru că nu este simplu să vorbesc sau să scriu despre învățătoarea mea.  Este un subiect care atârnă greu în amintirea și sufletul meu. Asta s-a întâmplat pe 23 septembrie. Astăzi îl  postez cu gândul la Ea, învățătoarea mea, rugându-mă pentru sănătatea ei.

 Când am ajuns la școală, prima mea zi a fost un fel de „Călătorie spre Centrul Pământului”. De ce tocmai acolo? Pentru că aveam impresia că din mică, aveam doar șase ani, mă făcusem și mai mică, iar de puteam.. sigur mi-aș fi făcut o viziună în care să mă ascund, chiar în Centrul Pământului, dacă se putea. Nu eram un copil sperios sau posac, ba dimpotrivă. Râdeam cu gura până la urechi dezvelindu-mi dinții, hăhăind cu poftă și putere. Iubeam să râd, iubeam să vorbesc și adoram să-mi fac prieteni. Eram un copil vesel, sociabil, și comunicativ, dar prima zi de școală m-a trezit din beatitudine, m-a scuturat de starea de bine înlocuind-o cu cea a timidității. Scurt, clar și rapid. Asta nu înseamnă că am uitat să râd sau să zâmbesc ori că optimismul mi-a fost trimis în exil, dar undeva acolo apăruse ceva nou care mă speria. Nu mă speriam de școală, erau doar niște pereți, de scris sau de citit ori de socotit. Îmi plăceau. Citeam mult, pe nerăsuflate chiar, socoteam cât era ziua de lungă, scriam poezii și participam la tot ce înseamna concurs ce ținea de compoziție, la „Tinere condeie” luând primul premiu pe care l-am câștigat în primul an de școală pentru niște versuri și ceva proză scurtă. Empatică fiind, simțeam că școala nu e numai minunea de a te bucura de învățăturile primite, ci întreceri și competiții ce nu stimulau creativitatea și dorința de cunoaștere și creație, ci apariția mândriei, creșterea orgoliului, a ego-ului, apariția invidiei. Le-am acceptat pe toate cu o strângere de inimă, veselia mea nestăvilită fiind umbrită pe alocuri. N-am vrut să mă las strivită și târâtă-n întuneric, ci am căutat să-mi găsesc locul meu liniștit unde să fiu apărată și ocrotită. În mine.

Ziua în care am fost făcută pionieră .. mă simțeam foarte importantă 🙂

 Pe Tovarășa am iubit-o din prima clipă, deși tot din prima mi-a fost frică de ea. Mi-am spus că este un fel de „mamă de la școală” și e bine s-o ascult pentru că tot ce face, face din dragoste. N-a fost chiar așa. Pe mine nu m-a iubit, deși nu eram nici urâtă și nici proastă, doar naivă și cea mai mică din clasă. Ceilați copii aveau câteva luni bune peste mine, deși erau mai scunzi. Eu impresionam prin înălțime, păr blond și ochi albaștri. Mai apoi prin zâmbetul știrb, dar simpatic și ștrengăresc oarecum, deși numai ștrengăriță nu eram. Dar mi-am luat o palmă zdravănă pentru ștrengăriile altor colegi  și nota scăzută la purtare, care a crescut la loc atunci când mama și-a făcut apariția. Cu toate astea am  iubit-o. Am iubit-o pentru că ne ducea în excursii și pentru că ne învața multe lucruri interesante. Am iubit-o pentru că avea momente în care era blândă și bună. Am iubit-o pentru că m-a învățat să scriu și să citesc, cărțile fiindu-mi cei mai buni prieteni mereu. Prieteni aveam nenumărați, dar la școală nu prea. Mie-mi plăceau toți, chiar am legat relații frumoase cu câțiva, doar că Tovarășa nu le agrea. Ghinionul meu a fost că mama era profesoară la aceeași școală, o profesoară pe care Tovarășa n-o plăcea. Am aflat asta mai târziu.  În cei patru ani de stat alături de ea, am trecut de la râs la plâns, apoi la umilință și mai apoi la furie. Poate că nu era tocmai furie, dar revoltă era sigur. Așteptam cu înfrigurare să se termine clasă a -IV-a ca să mă pot muta din școală, să fug departe de ea. Știam că la clasele de Arte pot intra abia din clasa a V-a și număram zilele până la final. Simțeam că doar pictura și desenul mă pot ajută să fiu iar eu, cea de dinainte de prima zi de școală.

Astăzi am văzut pe Facebook cum fiica ei scria că este bolnavă și stă la căpătâiul ei dărâmată de griji. I-am scris ca s-o susțin, s-o îmbărbătez și să-i arăt că nu este singură. Pe fiica ei am plăcut-o mereu și mi-am dorit să fim prietene, dar n-a fost să fie. Ani mai târziu ne-am reîntâlnit și-am înțeles că este un om sensibil și deosebit. Nu semăna cu Tovarășa. Peste alți ani am discutat din nou. Mi-a povestit despre mama ei, cât de mult o iubește și ce femeie minunată este. N-am vrut s-o contrazic ca să n-o rănesc. Fiecare copil își iubește mama și nu era normal să-i spun că pe mine mă speria doar gândul la ea. Cu siguranță era o mamă bună pentru ai ei copii.  Oricum trecuse atâta timp și o iertasem, dar tot simțeam cum mi se strânge stomacul cu durere. Anul acesta m-a sunat chiar ea, Tovarășa mea învățătoare, pentru a  mă ruga ceva. Mi s-a uscat gura instant. Am reușit să înghit cu greutate, apoi mi-am spus că a trecut, sunt adult si  nu mă mai sperie. Poate că problema era doar la mine. Mi-a revenit apoi în minte episodul în care, venită să-mi caut mama în cancelarie într-o frumoasă zi de toamnă, i-am auzit vocea pe scări. Eram mare, cred că eram în clasa a VII-a, la altă școală, și cu toate astea am sărit câteva trepte ca și cum ar fi fost doar una, am urcat pe bara de la scara profesorilor și-am zburat cu riscul de a mă lovi. Nu știam decât că e musai să nu mă vadă și să n-o văd. Atât. Iar atunci, după mulți-mulți ani, mă suna chiar ea. Pe mine. În momentul acela am înțeles că n-o iertasem complet deși mi-am dorit asta. Voiam s-o iert cu adevărat. Era doar o femeie în vârstă care, probabil, regreta ce-mi făcuse. Era, totuși, „mama de la școală”, cea care mă învățase să scriu și să citesc. Mi-a dăruit multe cunoștințe  dar și durere . Cu toate astea, vreau să iert, nu pentru altcineva, ci pentru mine. Adultul din mine a iertat-o de mult, copilul încă este speriat. Pentru liniștea mea mi-am adunat puterea de pe jos ca să-i răspund.

 Astăzi.. mă rog pentru sufletul ei și-mi doresc ca Dumnezeu s-o binecuvânteze. Vreau să cred că sunt puternică și am trecut peste poveștile din trecut. Mă rog pentru ca ai ei copii să meargă mai departe. Nu știu ce va fi, doar Dumnezeu știe, însă știu că mi-ar plăcea să trăiască. Nu-i doresc răul, nu i l-am dorit niciodată. Mă doare să știu că este într-o situație critică, la spital. Mă doare să știu că fiica ei suferă, fiul de asemenea. Nu știu ce altceva aș mai putea spune.. în minte o văd cu ochi de copil, tânără și sănătoasă. Atât.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă învățătoare!

 

Ziua în care am renunțat la dependențe ..

 

Ieri a fost Ziua cafelei și n-am sărbătorit-o cum se cuvine. Asta pentru că de vreo patru luni și ceva zile am renunțat să mai beau cafea. N-am avut un motiv anume. Am vrut doar să nu mai fiu dependentă de ceva. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că ieri am sarbatorit  ziua renunțării la dependențe. Am ales să nu fiu dependentă decât de iubire. Să iubesc și să fiu iubită. Să iubesc tot în juru-mi și să acționez cu iubire clipă de clipă.

Deși iubesc și acum mirosul de cafea, ador cănițele mari și mici cu diferite inscripții și desene, cu forme curioase și culori diferite, apoi visez să realizez singură cești personalizate pe care să le modelez din simpatie, mai nou, pentru această licoare de poveste, am renunțat. Primele două zile au fost un pic mai dificile, apoi gata! Nu mi-am dorit s-o mai beau, n-am simțit nevoia s-o gust, nici atunci când mi-am amintit că am tensiunea mică. Mi-am spus că am o tensiune perfectă și n-am nevoie, apoi cred că așa a rămas. Am o tensiune de aviator 🙂 . La întâlnirile cu prietenele acum beau ceai, apă sau limonadă. La Roma, după vreo săptămână de la eroica mea renunțare, soțul m-a ademenit cu o gură de espresso. L-am mirosit, apoi l-am atins doar cu vârful limbii. Culmea, licoarea fermecată înainte, nu-mi mai spunea nimic. Nu tu pasiune, emoție, trăire datorită mirosului îmbietor, atmosferei încântătoare, locului care era .. wow. Eram în Italia și puteam să beau cel mai gustos, delicios, tare.. espresso, iar eu nu-l mai doream. Știu că trăisem o vreme cu nostalgia cafelelor italiene băute într-o frumoasă stațiune din Regiunea Emilia Romagna, Milano Maritima. Avusesem impresia că băutură mai minunată nu fusese inventată, italienii fiind cei mai talentați barista de pe pământ. Ce cafea la ibric preparată la nisip de unul dintre urmașii lui Suleyman? Astea-s povești de iatac cu cadâne ce sorbeau pe furiș băutura amăruie îndulcită cu câteva bucățele de rahat. Niciuna dintre cafelele pe care le-am sorbit cu nesaț pe malurile Bosforului, ori în resorturile turcești, unul mai elegant și mai ademenitor decât celelalte, nu avea gustul unei cafele preparate în Italia. Așteptam cu nerăbdare să mă strecor pe străduțele din Veneția alături de buna mea prietenă Zorina și să găsim cafeneaua cea mai potrivită pentru noi. Acum nu aștept decât să sar în avion pentru a merge la Veneția ca s-o revăd pe Zori. Cafeaua nu mă mai atrage. Înainte căutam în fiecare oraș nou pentru mine, cea mai grozavă cafenea. Astăzi căutările mele au încetat, fotografiile cu cafele aburinde și locuri încântătoare de degustare, filmulețele cu aparate de râșnit și alte minuni din domeniu, au dispărut, la fel ca și pasiunea mea pentru băutură. A dispărut pofta. A dispărut dorința. A dispărut plăcerea. Ce ciudat este să nu mai simt nevoia s-o sorb, s-o gust, s-o am în palmă în cea mai minunată ceașcă, apoi să nu mai plutesc pe norișori aburinzi și îmbătători de cofeină. Astăzi am energia primită de la soarele de dimineață, de la somnul odihnitor și sănătos, de la ora de sport făcută la primele ore ale dimineții. Nu-mi este dor de ea, de cafeaua mea aburindă care mă fermeca și mă îmbăta cu aroma ei perfectă, cu notele ei fructate ce-mi dezmierdau usor  papilele gustative și așa îndrăgostite tot de ea, cafeaua mea. Drogul meu de odinioară, a dispărut din viața mea. Și cât îmi doream să am propria-mi cafenea în care să mă îmbat clipă de clipă de mirosul ei, al cafelei perfecte pe care-o și visam. Așteptam dimineața pentru ea, așteptam clipele în care să mângâi ceașca mică și fină din porțelan pictat din care aroma venea-n valuri. Să-mi sorb cafeaua era ritualul meu de viață bună, muzica ademenitoare pe care doar eu o auzeam. Era al meu Brahms, iar eu ..  al cincilea anotimp al lui Vivaldi 🙂 .

Cafeaua apăsa butonul stării de bine la mine-n viață. Astăzi, butonul stării mele de bine sunt doar eu. Nu am nevoie de o dependență pentru a-mi crea binele. Și chiar de ziua cafelei sunt la primul curs de avansați de la Holisterapia alături de cea care ne-a spus că este indicat să renunțăm la dependențe. La pauze.. cafele, ceaiuri, prăjituri ne așteptau ca de fiecare dată. Am zâmbit ușor, apoi  am sorbit un ceai numai bun pentru ziua rece de toamnă care abia începuse.

Puterea este în mine

Recunosc că am avut o vacanță lungă care m-a schimbat mult. De fapt nu cred că e corect să folosesc acest cuvânt minunat pentru a defini o perioadă neplăcută din viața mea. Mai degrabă a fost o pauză. Viața și-a întrerupt cursul firesc și frumos pentru a mă agăța undeva.. în afara timpului, acolo unde nimeni nu vrea să ajungă. Cine a spus că Iadul este pe pământ, cred că a avut dreptate. Omul își poate face asta, acum știu.  Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot și toate, chiar și pentru această experiență. Toate întâmplările bune și mai puțin bune m-au ajutat să reflectez asupra mea și a lucrurilor pe care le am de realizat. Departe de a fi Cioran, m-am plimbat pe culmile disperării în neștire, înfricoșată și speriată peste măsură până când mi-am amintit că Puterea este în mine și nu am de ce s-o dau altcuiva. M-am scuturat de temeri întocmai ca un cal sălbatic ce nu se vrea în căpăstru, libertatea de a fi EL fiindu-i cel mai drag lucru. Mi-am dat seama că e minunat să mă iubesc așa cum sunt în orice moment, momentul de față fiind cel mai important, și să caut ce mă poate ajuta că să fiu EU. Iubirea-mi era cea mai la îndemână și-atunci mi-am tot spus-o zi și noapte.  Apoi am luat-o cu calm, răsfoindu-mi viața ca pe o carte. M-am ascultat și-am ascultat tot ce se-ntâmplă-n jur. M-am retras la adăpostul copacilor primitori și-am stat cuminte ascultându-i. Am vrut să mă bucur de liniște, apoi de foșnetul pădurii, de susurul apei și de cântecul păsărilor, de sporovăitul naturii și de concertele ei. Toate mi-au spus că viața e minunată și e o plăcere s-o simt cu întreaga-mi ființă, s-o gust și s-o trăiesc cu iubire și nesaț. Așa mi-am dat seama că iubesc atât de multe..  Iubesc să aud, iubesc să văd, iubesc să simt, iubesc tot, chiar și pe omul de pe stradă ce nu-mi vorbește cuviincios, pentru că pot să-l văd și să-l aud. Iubesc să fiu Eu tot mereu și iubesc să trăiesc cum îmi place. Am ales să nu lupt în van, ca să nu atrag alte lupte și am ales să trăiesc fără frică. Nu m-ar fi ajutat la nimic. Mi-am ascultat gândurile, alegându-le pe cele potrivite. Scrum le-am făcut pe cele ce nu-mi erau de folos și m-am ridicat iar și iar întocmai ca pasărea Phoenix. Simplu n-a fost, dar am vrut să mă ridic și asta am făcut. M-am simțit puternică. Asta simt și acum.  Aveam și am susținere de la Dumnezeu și de la cei dragi,  apoi m-au ajutat  gândurile bune ale unor persoane minunate cărora le mulțumesc. 

Omul trebuie să-și aleagă și nu să-și accepte destinul” – Paulo Coelho

 „Doamne, ia toate fricile mele, toate gândurile urâte, toate spaimele mele și du-le departe, apoi fă’ tu ce crezi că e mai bine pentru mine”. Asta am spus în momentele dificile, asta plus multe afirmații minunate care mi-au luminat drumul și mi-au readus încrederea în mine și în forțele mele. Mi-am dat seama că sunt singura în măsură să ia deciziile potrivite pentru a mea persoană și că merit viața minunată pe care mi-o doresc. În ce măsură am reușit, văd pe parcurs. Acum mă bucur că m-am regăsit și-mi place. Iubesc acest moment, apoi trec mai departe. Realizez cu fiecare clipă că am puterea de a-mi contrui și crea o viață așa cum vreau, fără a lasa puterea altcuiva.

 A crea înseamnă a plăsmui, a născoci, a inventa, a face să apară din nimic, printr-un act de voință divină, ceva. Asta scrie în DEX. Ei bine, asta fac: îmi creionez viața cum doresc, îmi creez propriul univers, aleg ce vreau să se întâmple cu mine și, credeți-mă, vreau să-mi fie bine. Puterea este în mine și simt asta. Cei din jur mă iubesc și mă susțin, Dumnezeu mă luminează, restul depinde doar de mine și încrederea pe care mi-o acord. Iar după cum scria Paulo Coelho, „omul trebuie să-și aleagă și nu să-și accepte destinul”. Eu am ales..

 

Eu sunt ceea ce sunt, ce vreau și ce pot

Etichete

, ,

 Eu sunt ceea sunt .. acum și aici, sunt un cumul din ce-am făcut, am simțit, am vorbit, am învățat și practicat. Eu sunt ceea ce sunt, ce vreau și ce pot.

 Sunt o femeie care iubește să fie femeie. Îmi place ce și cum sunt. Mă iubesc și mă accept astfel și scriu asta nu doar așa.. mecanic, ca pe o afirmație pe care „trebuie” s-o spun pentru că așa am auzit că e bine.  Nu „trebuie” să fac nimic. Mă felicit pentru că am reușit să mă iubesc și să mă plac. Ca toate femeile am avut complexe, pe care astăzi le numesc „alintări”, asta pentru că mă alint, uneori. Puterea obișnuiței, după cum îi spune numele,  scoate capul câteodată. Eu nu mă lupt și nici nu concurez. Pot doar să-mi doresc ceva, să vreau acel ceva și să mă văd încântată de mine că am reușit să-l dobânbesc. Fac asta mereu pentru că sunt conștientă de clipa aceasta, de momentul în care sunt eu aici și acum. E drept că m-au ajutat enorm cursurile Niculinei Gheorghiță, trainer de dezvoltare personală și spirituală, chimist și psiholog, terapeut Bowen și un om minunat,  dar știți vorba aia: Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n traistă”. Nu e mândrie în ce scriu acum, ci încredere, multă încredere în mine și în puterile mele. Tot ce face un om, singur le face, cu dorință și măcar un strop de voință. Impulsul ei a fost și este important pentru mine. Tot ce am citit și vizionat ani de-a rândul s-a împletit atât de frumos cu invățăturile ei și modul în care m-a motivat și îndrumat pe drumul regăsirii puterii interioare. Cred că mă cunosc mai bine în acest moment, că mă iubesc cu adevărat și sunt conștientă de tot ce se întâmplă cu mine, cu noi 🙂 .

 Această fotografie nu este o reclamă. Am primit minunea aceasta de buchet de la soțul meu. Cine l-a realizat nu a contat, inițial, pentru mine. Acum vreau să le spun un „Mulțumesc” sincer și cu drag, pentru că și datorită lor am simțit cum plutesc de încantare.

Sunt soție și mamă și-mi place mult asta. Îmi place cum sună, și-mi place s-o repet iar și iar. Am ales conștient această postură minunată exact atunci când am simțit. La mine „DA-ul” a fost rostit clar și sincer, cu iubire. Cam așa m-am și născut, cu drag de oameni și frumos, îndrăgostită de lumea din jurul meu. Am avut și perioade de repaus în care .. am iubit, dar mai puțin și nu pe toată lumea. Acum vreau să refac golul și să iubesc cu pasiune tot: pe mine, pe El, pe Ele, pe Voi. Vreau să simt cu toată ființa că toți suntem Unul. Deocamdată cred asta, creierul  îmbrățișează a mea credință, iar sufletul meu o știe. Simt că mai e ceva.. și, deocamdată, nu înțeleg ceva-ul ăla.

 Până atunci când voi afla, știu că eu sunt cartea pe care o citesc, muzica pe care o ascult, cuvintele pe care le gândesc și vorba pe care o rostesc. Eu sunt ceea ce scriu și pictez, sunt ce admir și aprob, ce fac și propun. Eu sunt felul în care reacționez. Sunt toate și mai mult de atât. Sunt așa de multe încât nici eu nu știu, doar sufletul meu. Știu că, dacă un singur om a putut să înfăptuiască ceva măreț și eu pot, doar să vreau. Acum contează să vreau și să merg mai departe..

 

Al meu blog și noul Regulament General privind Protecția Datelor (GDPR)

 Credeam că dacă scriu pentru sufletul meu și pentru cei care au chef să mă citească din când în când, nu este necesar să mă gândesc  la GDPR, dar am citit:  https://irina.bartolomeu.ro/gdpr-si-blogurile/ și m-am decis să vă scriu câteva cuvinte.  Așa-i corect și de bun simț, cred eu și o Europă întreagă.

 Pentru că legea-i lege și e musai să fie respectată, doar de asta a fost făcută, hai să vă spun  despre ce puteți face voi de astăzi, de mâine sau de poimâine.. să alegeți dacă doriți să mai urmăriți acest blog sau nu (și atunci aveți posibilitatea să vă dezabonați). Îmi doresc să fiți siguri că vă respect dorința. Noul Regulament General 2016/679 privind Protecția Datelor (GDPR) intră în vigoare în toate statele Uniunii Europene din data de 25 mai 2018, adică de mâine. Anyway.. la efectuarea unei abonări la acest blog wordpress vi se cere adresa de e-mail, singura informație cu caracter personal. În dreptul numelui, fiecare a trecut ce a dorit: porecla, numele de domnișoară al mamei ori numele pe care visa să-l adopte, pentru că oricum nu contează. Adresa de e-mail este necesară pentru a primi newsletterele și vreau să vă anunț că este în siguranță.  ingridmylife.wordpress.com  certifică faptul că respectă drepturile conferite de Legea nr. 677/2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Toate datele furnizate la momentul inregistrării pe blog, cât și ulterior, sunt absolut confidențiale. 

 Vreau să știu dacă vă mai interesează să primiți articole de la blogul meu. Atât. O zi minunată în continuare și o viață pe măsură! Să fiți iubiți!