Ziua în care am renunțat la dependențe ..

 

Ieri a fost Ziua cafelei și n-am sărbătorit-o cum se cuvine. Asta pentru că de vreo patru luni și ceva zile am renunțat să mai beau cafea. N-am avut un motiv anume. Am vrut doar să nu mai fiu dependentă de ceva. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că ieri am sarbatorit  ziua renunțării la dependențe. Am ales să nu fiu dependentă decât de iubire. Să iubesc și să fiu iubită. Să iubesc tot în juru-mi și să acționez cu iubire clipă de clipă.

Deși iubesc și acum mirosul de cafea, ador cănițele mari și mici cu diferite inscripții și desene, cu forme curioase și culori diferite, apoi visez să realizez singură cești personalizate pe care să le modelez din simpatie, mai nou, pentru această licoare de poveste, am renunțat. Primele două zile au fost un pic mai dificile, apoi gata! Nu mi-am dorit s-o mai beau, n-am simțit nevoia s-o gust, nici atunci când mi-am amintit că am tensiunea mică. Mi-am spus că am o tensiune perfectă și n-am nevoie, apoi cred că așa a rămas. Am o tensiune de aviator 🙂 . La întâlnirile cu prietenele acum beau ceai, apă sau limonadă. La Roma, după vreo săptămână de la eroica mea renunțare, soțul m-a ademenit cu o gură de espresso. L-am mirosit, apoi l-am atins doar cu vârful limbii. Culmea, licoarea fermecată înainte, nu-mi mai spunea nimic. Nu tu pasiune, emoție, trăire datorită mirosului îmbietor, atmosferei încântătoare, locului care era .. wow. Eram în Italia și puteam să beau cel mai gustos, delicios, tare.. espresso, iar eu nu-l mai doream. Știu că trăisem o vreme cu nostalgia cafelelor italiene băute într-o frumoasă stațiune din Regiunea Emilia Romagna, Milano Maritima. Avusesem impresia că băutură mai minunată nu fusese inventată, italienii fiind cei mai talentați barista de pe pământ. Ce cafea la ibric preparată la nisip de unul dintre urmașii lui Suleyman? Astea-s povești de iatac cu cadâne ce sorbeau pe furiș băutura amăruie îndulcită cu câteva bucățele de rahat. Niciuna dintre cafelele pe care le-am sorbit cu nesaț pe malurile Bosforului, ori în resorturile turcești, unul mai elegant și mai ademenitor decât celelalte, nu avea gustul unei cafele preparate în Italia. Așteptam cu nerăbdare să mă strecor pe străduțele din Veneția alături de buna mea prietenă Zorina și să găsim cafeneaua cea mai potrivită pentru noi. Acum nu aștept decât să sar în avion pentru a merge la Veneția ca s-o revăd pe Zori. Cafeaua nu mă mai atrage. Înainte căutam în fiecare oraș nou pentru mine, cea mai grozavă cafenea. Astăzi căutările mele au încetat, fotografiile cu cafele aburinde și locuri încântătoare de degustare, filmulețele cu aparate de râșnit și alte minuni din domeniu, au dispărut, la fel ca și pasiunea mea pentru băutură. A dispărut pofta. A dispărut dorința. A dispărut plăcerea. Ce ciudat este să nu mai simt nevoia s-o sorb, s-o gust, s-o am în palmă în cea mai minunată ceașcă, apoi să nu mai plutesc pe norișori aburinzi și îmbătători de cofeină. Astăzi am energia primită de la soarele de dimineață, de la somnul odihnitor și sănătos, de la ora de sport făcută la primele ore ale dimineții. Nu-mi este dor de ea, de cafeaua mea aburindă care mă fermeca și mă îmbăta cu aroma ei perfectă, cu notele ei fructate ce-mi dezmierdau usor  papilele gustative și așa îndrăgostite tot de ea, cafeaua mea. Drogul meu de odinioară, a dispărut din viața mea. Și cât îmi doream să am propria-mi cafenea în care să mă îmbat clipă de clipă de mirosul ei, al cafelei perfecte pe care-o și visam. Așteptam dimineața pentru ea, așteptam clipele în care să mângâi ceașca mică și fină din porțelan pictat din care aroma venea-n valuri. Să-mi sorb cafeaua era ritualul meu de viață bună, muzica ademenitoare pe care doar eu o auzeam. Era al meu Brahms, iar eu ..  al cincilea anotimp al lui Vivaldi 🙂 .

Cafeaua apăsa butonul stării de bine la mine-n viață. Astăzi, butonul stării mele de bine sunt doar eu. Nu am nevoie de o dependență pentru a-mi crea binele. Și chiar de ziua cafelei sunt la primul curs de avansați de la Holisterapia alături de cea care ne-a spus că este indicat să renunțăm la dependențe. La pauze.. cafele, ceaiuri, prăjituri ne așteptau ca de fiecare dată. Am zâmbit ușor, apoi  am sorbit un ceai numai bun pentru ziua rece de toamnă care abia începuse.

Reclame

Puterea este în mine

Recunosc că am avut o vacanță lungă care m-a schimbat mult. De fapt nu cred că e corect să folosesc acest cuvânt minunat pentru a defini o perioadă neplăcută din viața mea. Mai degrabă a fost o pauză. Viața și-a întrerupt cursul firesc și frumos pentru a mă agăța undeva.. în afara timpului, acolo unde nimeni nu vrea să ajungă. Cine a spus că Iadul este pe pământ, cred că a avut dreptate. Omul își poate face asta, acum știu.  Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot și toate, chiar și pentru această experiență. Toate întâmplările bune și mai puțin bune m-au ajutat să reflectez asupra mea și a lucrurilor pe care le am de realizat. Departe de a fi Cioran, m-am plimbat pe culmile disperării în neștire, înfricoșată și speriată peste măsură până când mi-am amintit că Puterea este în mine și nu am de ce s-o dau altcuiva. M-am scuturat de temeri întocmai ca un cal sălbatic ce nu se vrea în căpăstru, libertatea de a fi EL fiindu-i cel mai drag lucru. Mi-am dat seama că e minunat să mă iubesc așa cum sunt în orice moment, momentul de față fiind cel mai important, și să caut ce mă poate ajuta că să fiu EU. Iubirea-mi era cea mai la îndemână și-atunci mi-am tot spus-o zi și noapte.  Apoi am luat-o cu calm, răsfoindu-mi viața ca pe o carte. M-am ascultat și-am ascultat tot ce se-ntâmplă-n jur. M-am retras la adăpostul copacilor primitori și-am stat cuminte ascultându-i. Am vrut să mă bucur de liniște, apoi de foșnetul pădurii, de susurul apei și de cântecul păsărilor, de sporovăitul naturii și de concertele ei. Toate mi-au spus că viața e minunată și e o plăcere s-o simt cu întreaga-mi ființă, s-o gust și s-o trăiesc cu iubire și nesaț. Așa mi-am dat seama că iubesc atât de multe..  Iubesc să aud, iubesc să văd, iubesc să simt, iubesc tot, chiar și pe omul de pe stradă ce nu-mi vorbește cuviincios, pentru că pot să-l văd și să-l aud. Iubesc să fiu Eu tot mereu și iubesc să trăiesc cum îmi place. Am ales să nu lupt în van, ca să nu atrag alte lupte și am ales să trăiesc fără frică. Nu m-ar fi ajutat la nimic. Mi-am ascultat gândurile, alegându-le pe cele potrivite. Scrum le-am făcut pe cele ce nu-mi erau de folos și m-am ridicat iar și iar întocmai ca pasărea Phoenix. Simplu n-a fost, dar am vrut să mă ridic și asta am făcut. M-am simțit puternică. Asta simt și acum.  Aveam și am susținere de la Dumnezeu și de la cei dragi,  apoi m-au ajutat  gândurile bune ale unor persoane minunate cărora le mulțumesc. 

Omul trebuie să-și aleagă și nu să-și accepte destinul” – Paulo Coelho

 „Doamne, ia toate fricile mele, toate gândurile urâte, toate spaimele mele și du-le departe, apoi fă’ tu ce crezi că e mai bine pentru mine”. Asta am spus în momentele dificile, asta plus multe afirmații minunate care mi-au luminat drumul și mi-au readus încrederea în mine și în forțele mele. Mi-am dat seama că sunt singura în măsură să ia deciziile potrivite pentru a mea persoană și că merit viața minunată pe care mi-o doresc. În ce măsură am reușit, văd pe parcurs. Acum mă bucur că m-am regăsit și-mi place. Iubesc acest moment, apoi trec mai departe. Realizez cu fiecare clipă că am puterea de a-mi contrui și crea o viață așa cum vreau, fără a lasa puterea altcuiva.

 A crea înseamnă a plăsmui, a născoci, a inventa, a face să apară din nimic, printr-un act de voință divină, ceva. Asta scrie în DEX. Ei bine, asta fac: îmi creionez viața cum doresc, îmi creez propriul univers, aleg ce vreau să se întâmple cu mine și, credeți-mă, vreau să-mi fie bine. Puterea este în mine și simt asta. Cei din jur mă iubesc și mă susțin, Dumnezeu mă luminează, restul depinde doar de mine și încrederea pe care mi-o acord. Iar după cum scria Paulo Coelho, „omul trebuie să-și aleagă și nu să-și accepte destinul”. Eu am ales..

 

Eu sunt ceea ce sunt, ce vreau și ce pot

Etichete

, ,

 Eu sunt ceea sunt .. acum și aici, sunt un cumul din ce-am făcut, am simțit, am vorbit, am învățat și practicat. Eu sunt ceea ce sunt, ce vreau și ce pot.

 Sunt o femeie care iubește să fie femeie. Îmi place ce și cum sunt. Mă iubesc și mă accept astfel și scriu asta nu doar așa.. mecanic, ca pe o afirmație pe care „trebuie” s-o spun pentru că așa am auzit că e bine.  Nu „trebuie” să fac nimic. Mă felicit pentru că am reușit să mă iubesc și să mă plac. Ca toate femeile am avut complexe, pe care astăzi le numesc „alintări”, asta pentru că mă alint, uneori. Puterea obișnuiței, după cum îi spune numele,  scoate capul câteodată. Eu nu mă lupt și nici nu concurez. Pot doar să-mi doresc ceva, să vreau acel ceva și să mă văd încântată de mine că am reușit să-l dobânbesc. Fac asta mereu pentru că sunt conștientă de clipa aceasta, de momentul în care sunt eu aici și acum. E drept că m-au ajutat enorm cursurile Niculinei Gheorghiță, trainer de dezvoltare personală și spirituală, chimist și psiholog, terapeut Bowen și un om minunat,  dar știți vorba aia: Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n traistă”. Nu e mândrie în ce scriu acum, ci încredere, multă încredere în mine și în puterile mele. Tot ce face un om, singur le face, cu dorință și măcar un strop de voință. Impulsul ei a fost și este important pentru mine. Tot ce am citit și vizionat ani de-a rândul s-a împletit atât de frumos cu invățăturile ei și modul în care m-a motivat și îndrumat pe drumul regăsirii puterii interioare. Cred că mă cunosc mai bine în acest moment, că mă iubesc cu adevărat și sunt conștientă de tot ce se întâmplă cu mine, cu noi 🙂 .

 Această fotografie nu este o reclamă. Am primit minunea aceasta de buchet de la soțul meu. Cine l-a realizat nu a contat, inițial, pentru mine. Acum vreau să le spun un „Mulțumesc” sincer și cu drag, pentru că și datorită lor am simțit cum plutesc de încantare.

Sunt soție și mamă și-mi place mult asta. Îmi place cum sună, și-mi place s-o repet iar și iar. Am ales conștient această postură minunată exact atunci când am simțit. La mine „DA-ul” a fost rostit clar și sincer, cu iubire. Cam așa m-am și născut, cu drag de oameni și frumos, îndrăgostită de lumea din jurul meu. Am avut și perioade de repaus în care .. am iubit, dar mai puțin și nu pe toată lumea. Acum vreau să refac golul și să iubesc cu pasiune tot: pe mine, pe El, pe Ele, pe Voi. Vreau să simt cu toată ființa că toți suntem Unul. Deocamdată cred asta, creierul  îmbrățișează a mea credință, iar sufletul meu o știe. Simt că mai e ceva.. și, deocamdată, nu înțeleg ceva-ul ăla.

 Până atunci când voi afla, știu că eu sunt cartea pe care o citesc, muzica pe care o ascult, cuvintele pe care le gândesc și vorba pe care o rostesc. Eu sunt ceea ce scriu și pictez, sunt ce admir și aprob, ce fac și propun. Eu sunt felul în care reacționez. Sunt toate și mai mult de atât. Sunt așa de multe încât nici eu nu știu, doar sufletul meu. Știu că, dacă un singur om a putut să înfăptuiască ceva măreț și eu pot, doar să vreau. Acum contează să vreau și să merg mai departe..

 

Al meu blog și noul Regulament General privind Protecția Datelor (GDPR)

 Credeam că dacă scriu pentru sufletul meu și pentru cei care au chef să mă citească din când în când, nu este necesar să mă gândesc  la GDPR, dar am citit:  https://irina.bartolomeu.ro/gdpr-si-blogurile/ și m-am decis să vă scriu câteva cuvinte.  Așa-i corect și de bun simț, cred eu și o Europă întreagă.

 Pentru că legea-i lege și e musai să fie respectată, doar de asta a fost făcută, hai să vă spun  despre ce puteți face voi de astăzi, de mâine sau de poimâine.. să alegeți dacă doriți să mai urmăriți acest blog sau nu (și atunci aveți posibilitatea să vă dezabonați). Îmi doresc să fiți siguri că vă respect dorința. Noul Regulament General 2016/679 privind Protecția Datelor (GDPR) intră în vigoare în toate statele Uniunii Europene din data de 25 mai 2018, adică de mâine. Anyway.. la efectuarea unei abonări la acest blog wordpress vi se cere adresa de e-mail, singura informație cu caracter personal. În dreptul numelui, fiecare a trecut ce a dorit: porecla, numele de domnișoară al mamei ori numele pe care visa să-l adopte, pentru că oricum nu contează. Adresa de e-mail este necesară pentru a primi newsletterele și vreau să vă anunț că este în siguranță.  ingridmylife.wordpress.com  certifică faptul că respectă drepturile conferite de Legea nr. 677/2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Toate datele furnizate la momentul inregistrării pe blog, cât și ulterior, sunt absolut confidențiale. 

 Vreau să știu dacă vă mai interesează să primiți articole de la blogul meu. Atât. O zi minunată în continuare și o viață pe măsură! Să fiți iubiți!

     

 

Să fie .. nomofobie ?

Etichete

, , , ,

 Aseară mi-am dat seama că nu sunt chiar așa de puternică, minunată și de neatins cum credeam. Ca tot omu’ eram la o mică plimbare pe net, mai precis pe aleea Facebook, stând la discuții, normal, că doar sunt o persoană socială activă și sănătoasă 🙂  , când deodată .. bang! Totul s-a întunecat și lumea mea s-a oprit în loc pentru că telefonul meu s-a oprit și n-a mai dorit să funcționeze deloc, dar deloc. La propriu, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare, noroc că eram așezată 🙂 . Băi, nu se poate! Nu se poate!!!! Băi, ce-i asta? Ce-am făcut? Hai să nu mă panichez și să trec la resuscitarea instrumentului meu de comunicarea cu lumea 🙂 🙂 🙂 . Acum îmi permit să râd pentru că el, telefonul și instrumentul meu de comunicare, și-a revenit. Uf! Că iar mă ia cu sudori reci. Dă-i parole, cod PIN, iCloud.. și aici m-am blocat pentru că nu-mi aminteam parola și mintea mi se blocase. Nasol. Uite așa am început o conversație spumoasă, aproape de furtunoasă, cu fiica mea cea mare, ceva mai cunoscătoare în domeniu decât mine, care mă întreba stupefiată de prostia-mi: „Cum să nu știi parola de iCloud?”. În momentul acela toată casa mă privea ca pe un criminal, credeam eu, de fapt toți se mirau cum de sunt așa gogomancă, că prea mă dau mare că eu le știu pe toate și nu uit nimic, iar acum.. mi s-a înfundat. Mare lucru nu avea mititelul, dar n-am reușit să-l resuscităm, așa că am plecat val-vârtej la mall în căutarea unui „doctor”.

Palmând un telefon 🙂 – desen executat de fiica mea de 7 ani

 Dragilor, știu cum arată și cum sună, dar ideea este că am aflat că sufăr de nomofobie, „no mobile phobia”, adică de frica de a rămâne fără telefon și a mă deconecta de la viața socială virtuală. Sincer, n-am crezut că sunt dependentă, deși îl car după mine și-l întreb tooot .. mai mereu. Dar ca să vă dumiresc, asta în cazul în care nu v-ați dat seama că suferiți de aceeași treabă sau că aveți o dependență de ceva în plus, alături de altele.., va spun așa: chestia asta cu nume pompos este o tulburare psihică mai nouă-n oraș 🙂 , în ale noastre adică, care a fost, cică, etichetată de o organizație britanică în 2010. Am dat-o pe glumă, deși problema este foarte serioasă, pentru a n-o lua în tragic, dar am ceva treabă acum. Cercetările vorbeau despre anxietatea pe care o simți atunci când se-ntâmplă să rămâi pe dinafara lumii virtuale, chiar și fără baterie, adică scurt timp. Recunosc că m-am panicat și mintea mi-a fost invadată de multe întrebări de genul: ce fac, cum iau legătura cu prietenele, de unde mai fac eu rost de numerele lor de telefon, ce fac cu parolele și toate chestiile de care am nevoie și tot așa. Atunci am înțeles că trebuie să apelez iar la carnețele și să-mi notez tot, apoi să renunț la a o blama pe maică-mea, care caută prin câteva carnete  o informație de care are nevoie. Doamne, multe lecții am primit într-o singură seară. Acum să văd ce, cum și cât am învățat din ele. Ia să văd cum scap eu de teama de marginalizare și de excludere din grupul și grupurile virtuale. Am o temă de rezolvat astăzi și-i musai să n-o las nefăcută. Este adevărat că nu este vorba chiar de o dependență cum scrie la carte, daaaaar poate ajunge și acel „dar” este supărător. Este evident că am de conștientizat clipele în care mâna mi se întinde după telefon pentru a nu-mi forma un automatism. Cum am cam renunțat la ceas, deși-mi place mult, pot renunța și la obiceiul enervant de a-mi controla telefonul. De obicei rezist fără el atunci când sunt acasă, dar în afară casei… mă simt puțin rătăcită. Astăzi, de fapt din acest moment, vreau să „răcesc” puțin legătura cu acest instrument care mi-a zăpăcit mințile făcându-mă dependentă de el. Vreau libertate și independență, corect? Nu știu să pun aici emoticonul ăla care face cu ochiul… 🙂 , dar sunt sigură că m-ați înțeles.