Pentru mine, 24 Ianuarie este ziua tatălui meu. La el mă gândesc înainte de toate, abia mai apoi îmi spun că e ziua Unirii. Nu minimalizez importanța Unirii, dar ziua aceasta era ziua lui și așa a rămas. Nu știu dacă mi se face dor mai mult sau mai puțin, deși uneori îmi vine să strig de-atâta dor, dar stau și vreau să-mi amintesc cum îl sărbătoream. N-am mai făcut-o de 18 ani, dar mă gândesc mult la el și știu că știe asta. Iar de-ar fi să dansez azi la horă, îndemnul ar suna așa..

Hai să dăm mână cu mână, doru-i mare, nu-i minciună,

dor de oameni buni și dragi

peste mări și țări plecați,

de veri buni și verișoare, plecați prin lumea asta mare,

de colegi, prieteni dragi, pe care vrei să-i atragi

cât mai aproape de casă, dar ei parcă nu te lasă

și-nvârtesc hora frăției

departe de pâmântul României.

Măi prietene, măi vecine, vino mai des pe la mine,

lumea asta nu-i chiar mare,

omul poate-acum să zboare,

viața poate fi frumoasă

când treci cât mai des pe-acasă,

hai să vadă sfântul soare

în astă zi de sărbătoare,

hora noastră cea frățească,

oamenii să se iubească,

să se vadă cât mai des,

din iubire, fără interes,

sentimente sincere să-i unească

în hora asta frățească.