În curtea mică dintre case, acolo unde-i Max stăpân și-apărător destoinic, unul flocos, de-ți vine să-l tot alinți și să-l strângi în brațe, așa e de pufos și drăguț, blând cu stăpânii, dar neînfricat cu musafirii nepoftiți, primăvara face minuni. Uite așa locul devine un tărâm magic vreme de câteva săptămâni. Cum asta?
La intrare, Corcodușul te salută cu drag, ascunzând-o printre ramuri pe Fifi, minunea gri, perlată, cu ochi verzi hipnotici, pisica șefă înrudită cu tigrul ăl mai de soi, apariție regală care-l face pe Max să cedeze.
Câine prost, spune soțul meu, amintindu-și de un personaj dintr-un desen animat numit la fel, dar eu știu că nu e așa. E doar unul elegant, Lagotto-gentilomul, mai precis.
La stânga dai de Smochinul tinerel și subțire, căruia abia i-au înverzit tuleiele. . de’, tinerețea asta 😊. E încrezător nevoie mare în atuurile lui, doar poamele-i sunt dulci și-i lasă pe toți cu gura apă, de la câinele care așteaptă să-i pice-n față vreuna, până la femeia pofticioasă, adică eu.
Nici cu Cireșul nu-mi e rușine, are vreo câțiva anișori în plus și-i semeț, frumos, mare iubitor de lumină și bun dansator, care se unduie ca o liană în drumul spre soare. Dimineața-mi bate la fereastră zâmbindu-mi ca un ștrengar, iar seara îmi spune “noapte bună foșnind ușor ca un cântec de leagăn. Un vânt năvalnic i-a spulberat minunățiile de flori, dar nu-i bai. Curând dă rod înroșindu-se tot. Frumos tablou cu un Cireș, flăcău isteț, care-mi dăruiește an de an podoabele-i delicate, cerceii copilăriei mele, ca și cele mai delicioase fructe, pe care le ador.
Lipită de el stă ea, parfumata și superba Glicină, cam posesivă, ce-i drept, dar uimitoare, înaltă, subțire, fermecătoare, care-i încolăcește ramurile-brațe ridicate spre cer ca într-o rugă și-l sufocă, gelozindu-l parcă, legându-l strâns de ea ca într-un tangou etern.
Se lipise așa și de Molidul falnic care-i privea de sus, dar el nu prea acceptase strânsoarea, apoi grădinarii, adică noi, le-am tăiat legătura. Era nepotrivită. Tupeistă, Glicina nu s-a lăsat. A acaparat casa vecină săpând cu ramurile-i mici, dar puternice, în cărămida bătrână și sfărâmicioasă. Nici acoperișul de tablă nu i-a rezistat și-a crăpat pe alocuri pentru a-i face loc, impresionat de ambiția ei. Își dorea să ajungă la frumosul Liliac. Prea era arătos, mirosea sublim, iar frunzele-i verzi îi încadrau delicat florile liliachii. Era și a rămas încântător .. simțea că se poate pierde-n el încolăcindu-l cu iubire. Dar este prea departe.
Dacă anul trecut Glicina avusese florile albe, anul acesta i le-a dedicat lui, liliacului, florile-i movulii. Unde mai pui că și o amărâtă de Violetă de Parma, o albinoasă de casă, nu de grădină ca ea, și-a revenit doar privindu-l pe Făt-Frumosul liliachiu, ea devenind rozalie. Cât a stat în casă, albinoasa fu albă, coală de hârtie, dar cum a pus-o soțul meu pe pervaz, s-a îmbujorat ca o codană, deși nu-i vreo tinerică.
Ea e bună pentru Ghiocelul ăla de pădure, de stă în ghiveciul de la intrarea în casă, foșni Glicina încetișor. Apoi uite-l și pe domnul Trandafir care s-a cățărat printre ramurile liliacului. Curând înflorește și el. Ăsta-i mai cu moț, e roșu ca iubirea pe care Glicina i-o poartă.
Plouă încet. Picăturile se preling ușor pe frunzele liliacului care miroase sublim. Mă îmbăt de la parfum și-l privesc pe Max care se adăpostește zgribulit în cușcă. Fifi e în cușca mică pe pernuța ei roz. Molidul mă salută. Îi ies conurile și e mândru nevoie mare. Primăvara e anotimpul lui preferat și-l înțeleg. Iubesc fiecare anotimp, dar am o slăbiciune pentru P, care-i o domnișoară proaspătă de fiecare dată.
Primăvara face magie în curtea mică, ca și în toate curțile din jur și nu numai acolo, dar curtea mică e un tărâm aparte pentru că acolo stau eu care privesc, ascult, admir și mă minunez.